Obiceiuri și practici ale celor vii pentru cei morți

Mănâncă și beau cei de dincolo?
Aproape toate religiile lumii cred în nemurirea sufletului și cred că moartea este o „trecere lină”, o eliberare, o ușurare în lumea de dincolo. Viața de dincolo este o continuare a vieții pământești. De aceea, o parte im¬portantă din riturile funerare au ca subiect pregătirea și consumarea unor alimente, atât pentru „călătoria” celui dus, cât și pentru ospătarea celor rămași pe pământ.
Ofrandele funerare pot fi alimentare, dar și nealimentare: „haine, lumină, servicii, muzică, joc”, oferite, prin substituție, sufletului mortului.
Pomenile sunt ofrande de tip sacrificial, prezente în riturile legate de „marea trecere” ale multor religii, pe o largă arie geografica, în Europa și Asia, vechimea lor ajungând pe firul istoriei până la era neoliticului. Pomana scria M. Mauss, „este, pe de o parte, fructul unei noțiuni a darului și a bogăției, iar pe de altă parte, al unei noțiuni de sacrificiu al celuilalt”.
Exemple de ofrande funerare alimentare sunt nenumărate: în India există un ritual funerar numit tyaga în timpul căruia se împărțeau daruri, turte sau orez fiert. În Grecia antică se împărțeau turtite din miere.
La romani se organizau ospețe funerare din carnea a doua scroafe sacrifi¬cate la care participau toți membrii familiei. Tot romanii lăsau să curgă sân¬gele unei vite sacrificate lângă mormintele eroilor, pe niște șanțuri, în pă¬mânt, pentru ca bând, să-și stingă setea. În unele zone din Africa se împărțea hrana preferată a mortului și o parte din ea se presară pe mormânt, pen¬tru că și mortul să mănânce. Cercetările antropologilor de la începutul secolului al XX-lea (B. Malinowski) au evidențiat chiar ritualuri caniba¬lice, în timpul cărora rudele defunctului consumau chiar din cadavru, în semn de continuitate a organismului comunitar. Un ritual de transsimbolizare a antropofagiei primitive a fost atestat chiar pe teritoriul vechii Dacii (în Vrancea de astăzi) în „prima pomană a mortului servită membrilor familiei în coșciug” sau în mușcarea de către membrii familiei a colțurilor cosciugului când era scos din casă.
După M. Mauss, darurile care însoțesc sufletul mortului „vor îmbuna spiritele, vor duce cu ele umbra obiectelor prețioase în țara morților, acolo unde și ele se întrec în bogații, așa după cum rivalizează oamenii vii când se întorc de la o ceremonie”.
Ceremonialul românesc al înmormântării cuprinde conservarea unor tipare arhaice în gândirea și practica rituală, pe lângă momentele de expri¬mare a durerii, prin bocete și cântece funerare, că cele de „găteală” a înfățișării mortului, de pregătire a drumului și, la sfârșitul ceremoniei, a ospățului comun. Ce alimente se dau pentru cel plecat în lumea de dincolo reiese din credința populară: pâinea, mălaiul, vinul rachiul și carnea. Vom vedea mai departe cum și cine prepară alimentele, unde și cine le consumă.
Pomenile și practicile funerare sunt săvârșite în zilele în care mortul mai este încă în casă, în timpul înmormântării și după înmormântare.
Ofrande pentru cel plecat – jertfele sângeroase
În unele regiuni ale țării (Moldova, Bucovina și Banat) în funcție de specific, a fost atestată o rămășiță a sacrificiului sângeros, păstrată de men¬talitatea populară, și anume: „În seara dinaintea înmormântării, în prezența preotului, se tăia un berbec negru, îl orienta cu capul spre apus, îi lipea lu¬mânări de ceară în coarne, îi citea o rugăciune și apoi îl tăia lăsând să curgă sângele într-o groapă anume săpată.
Capul și pielea vitei tăiate se dă preotului, de unde a rămas proverbul „a da pielea popii care înlocuiește verbul a muri”. Din carnea lui se preparau bucatele pentru ospățul funerar din încheierea ceremonialului. În unele zone din Moldova dar existente, în parte, or în alte zone ale țării, după înhumare, potrivit practicilor și credințelor populare, rudele defunctului dau, peste mormânt, un cocoș viu, sacrificiul fiind, de data aceasta, nesângeros, sublimat.