Întinderea de ape, cu enigmatice adâncimi translucide, promitea… Jur-împrejur, printre vergi uscate, stuful încolțit ridica sulițe noi, venind cu alte promisiuni: verzi… Doi pescăruși săgetau ras cu luciul și se curtau în zbor. Din când în când poposeau în scurte răgazuri amoroase, ici și acolo, pe ramurile pădurii moarte care, întinzându-se spre coada lacului, își ridica crengile din unde, asemenea unei mulțimi de mâini descărnate, seci și negre: adăpost minunat știucilor și altor neamuri acvatice.
Demult, tot lac fusese acolo… Mai apoi, cândva, patul rămânând sec îndelungată vreme, pe firul pârâului părinte – loc bun, păstrând umezeala – crescuse o adevărată pădure. Și, cum apa își intrase iar în drepturi, din desișul acela mai rămăsese doar o inospitalieră amintire.
Într-o margine, o pereche de lebede își făcea de lucru pe lângă cuib… Când una pleca departe, căutând de-ale gurii, cealaltă rămânea de strajă… Așa le-am găsit și așa aveam să le las în prag de seară: la datorie.
Plutind neauzit, barca și-a făcut și ea treaba, cum și-a făcut-o și lanseta. Iar știucile – trebuie s-o spun! – mi-au onorat lingurițele, semn că vechea mea pricepere într-ale unditului rămăsese întreagă.
Într-un rând am mers și pe jos de-a lungul malului, încercându-mi norocul acolo unde pâlcurile de stuf alcătuiau deschideri. Ajunsesem în dreptul pădurii moarte, când dintr-o dată, rod al umbletului meu neauzit, de la picioarele mele, iscându-se din stuful de-o palmă, vreo zece boboci de rață, negricioși-gălbui, s-au repezit spre larg; flotilă de bărcuțe pufoase, vâslind grabnic din lopeți cât lingurița… Și dă-i și dă-i spre pădurea moartă!… Și am înțeles: acolo, prin desișul uscat, nu-și puteau purta zborul razant ereții, iar la nevoie ei, meșteri fiind la scufundat, iute ar fi dispărut în adâncuri… Dar nu i-am putut urmări, fiindcă de lângă mine – mai-mai s-o pot atinge cu undița de-aș fi vrut – a izbucnit rața. Și, în loc s-o tulească-n zbor spre prunci, unde nu s-a pus pe demonstrație!: o demonstrație știută de prin cărți, dar niciodată trăită.
Într-un du-te-vino înverșunat, mama s-a dat neputincioasă, înotând nevolnic, târându-și o aripă, răsturnându-se mereu, gata-gata să se înece, descriind prin apa de-o palmă o linie, mereu aceeași, ba în dreapta, ba în stânga mea, pleoscăind neîndemânatică, măcăind cu disperare. O dată, de două ori, de trei ori,… de patru ori… M-am uitat spre pui: se topiseră undeva, dar ea își continua deznădejdea… Numai că nu îmi striga: ”Prinde-mă!… Sunt ușor de prins!… Dar lasă-mi copiii în pace!” Poate că, pe limba ei, chiar asta îmi spunea…
De la un timp însă, linia acelui înot nevolnic s-a frânt într-un zigzag… Strâmt la început și tot dreapta-stânga, dar cu unghiuri tot mai largi… Tot mai largi, spre larg… Și, când pesemne s-a asigurat că puii-i sunt la adăpost, a țâșnit teafără spre ei… Va fi știind ea unde se ascunseseră.
