În vălmășagul copleșitor al Mondialului, nimeni n-a mai luat seama că și-n fotbalul românesc s-a petrecut un eveniment (pentru noi) notabil – o aniversare. Tristă: acum 80 de ani, în 1946, Politehnica Iași avea prima apariție publică în Divizia a doua. A participat apoi adesea în campionatul primei divizii, ba chiar și-ntr-o competiție europeană, a dat nu puțini jucători Naționalei, i-a avut ca antrenori pe Gh. Constantin și Nicola Napoli, pentru ca, în anul de grație 2026, Poli Iași pur și simplu să dispară în ceață, la un moment dat fiind în cumpănă până și participarea ieșenilor în liga a III-a, unde, de va fi să fie, nici nu va mai figura cu Poli Iași în titulatură! A fost, după primele începuturi, un club literalmente universitar, cu fotbaliatori prezenți în febra examenelor studențești (asta-i altă poveste, merită răsfoită cândva).
Astăzi, denumiri de fațadă și de complezență, forme fără fond, circulă în toată voia: avem echipe „universitare” cu nici un echipier student, firma CFR se poartă în toată voia, deși nu-s sigur că jucătorii în cauză au călcat vreodată pe la gară altfel decât să-și aștepte soacra de la Crevedia, figurează în scripte și pe gazon Nitramonia Făgăraș, deși Combinatul Nitramonia nu mai există în realitate de peste 20 de ani, avem eticheta Șelimbăr 1599, anul victoriei lui Mihai Viteazul în Transilvania, acordat unei echipe fondate în 2016… Primarul ieșean Chirica încearcă din răsputeri să dreagă ce s-ar mai putea, ducându-se până-n Capitală să-l caute pe marele Burleanu, șeful FRF (se pare că nu l-a găsit…) și anunță flamura noului drapel ce se vrea înscris pe firmament: Fotbal Club USV-CSM 2020 IAȘI. Nu prea văd cum va fi rostogolită sonor denumirea pe stadion, și sunt sigur că „băieții veseli” care au contestat luni în șir până și situația căluțului de pe emblemă, nu vor ezita să agite spiritele oricum inflamate. Nu-i de glumit, fiindcă gaura enormă din postata sportului rege într-un oraș ca Iașul reverberează neplăcut electoral, drept pentru care cred că s-ar cuveni înainte de toate lămurită relația locală fotbal-Primărie.
Wikipedia este făr-de orice echivoc: la Iași este echipa Primăriei. „Nu-i a noastră!” susțin edilii, facem cât se poate între limitele legii”. Și, într-adevăr, s-au străduit, dar n-avea cum să fie de-ajuns – însă de ce să nu fie „a noastră”, când în alte multe exemple se scrie și pe echipamentul de joc că-i echipa Primăriei? La Timișoara, unde proprietarii clubului sunt, împreună, și Universitatea, și Primăria, și Consiliul Județean, merge, barem sunt în liga a doua, cu perspective certe de promovare (ca să nu mai vorbim despre orășele mărunte de ani buni bine înfipte în vârful piramidei). La Iași, la Suceava, la Brăila, la Brașov, la Baia Mare, la Piatra Neamț, nu? Sunt alte legi în Banat, și altele în Moldova?. Pe de altă parte, nici să treci în cârca Primăriei întreg cortegiul de obligații financiare presupus de gospodărirea unui club nu-i lesne de acceptat. Dar nici să vezi că la Cluj pot încape în pace și onor două echipe de primă divizie, că joacă astfel de formații la Voluntari ori la Miercurea Ciuc, iar la Iași, nici barem una din Liga a doua n-ar mai fi cu putință! Sigur, criteriile de promovare sunt ferme și limpezi, nu pot ține seama de alte considerente decât rezultatele din teren, acolo unde oricine poate, barem teoretic, accede oricât de sus… dacă-l țin (toate) curelele.
Discuția de față este, de fapt, superfluă și inutilă în lumea dură și dreaptă a sportului rege, unde al doilea oraș ca număr de cetățeni ai țării continuă să bâjbâie, neizbutind nicicum să afle poarta afirmării într-ale fotbalului– și-i, la urma urmei, întrutotul vina lor. La spartul târgului, când nu se mai poate face nimic, în presă au apărut justificări, probabil juste, ale foștilor decidenți. De ce abia acum, și la ce bun? N-aș crede că-i fericită nici renunțarea la tradiționala formulă „Poli Iași”, că tot entități universitare încearcă și acum să pună umărul, numai că taman Politehnica, pupila lui Poli Iași, nu mai figurează printre instituțiile ieșene de învățământ superior chemate să-și asume noul manageriat. Este, cum se vede, o chestiune de pur orgoliu.
Poate, tinerimii, Poli Iași nu le spune prea mult, dar pentru cei din vremea mea evocă o perioadă greu de uitat, în care cu toții am investit din belșug sufletește. Când am mers prima oară pe stadionul din Copou, „tribunele” erau reprezentate de niște scânduri vag geluite așternute pe un rând de pari. Eram student. Câțiva ani mai târziu, întâia transmisie pentru Radio România am făcut-o din iarbă, de pe marginea gazonului. Nu existau atunci radioul portabil, telefonul mobil, internetul, televiziunea abia se insinua pe stadioanele din Capitală, iar bucuriile tuturor erau puține, cu fotbalul de departe cap de listă. Ca să vedem cât de cât vreun meci internațional, meșteream „antene de prins ruși” pe care le urcam pe vârf de munte, unde televizorul de mașină („Doina” pare-mi-se) permitea, în admirația generală, să zărim alb-negru frânturi din lumea în care fotbalul color era de mult la ea acasă. Cu mulți jucători localnici, Poli Iași avea statornică priză în oraș și ceva simpatie în țară, împotriva glumei incomode A-B-A-B ce-i definea prestația șovăielnică ba în liga întâia, ba în a doua. Iat-o și-ntr-a treia!
Par ridicole astfel de mărunte tristeți provinciale în zilele în care fotbalul nu mare, ci enorm, a copleșit planeta, în pofida războaielor în curs, a tuturor certitudinilor, și, în cazul nostru, situației generale a țării, devenită ostatică unor partide politice iresponsabile. Ce-mi vii cu fleacuri, când joacă Yamal și Messi?
