Cad din cer dronele altora, și noi cerem vehement sancționarea vinovaților noștri: „de ce n-au făcut nimic când era liniște la frontiere?” Păi, taman de aia, fiindcă era prea liniște – și abia când au început să uruie dronele ne-am dumirit că n-avem nici de unele, începând cu râvnitele capabilități militare și terminând chiar cu legislația aferentă! Uităm că, înainte de a parcurge orice demers major se cuvin lămurite temeiurile legale, soliditatea conceptelor, acordul cu preceptele UE, posibila rezonanță internațională, și atâtea altele. Moment în care observăm că unele cuvinte-reper devin calpe, şterse şi seci datorită excesului de întrebuinţare.
La noi, printre vorbele ce s-au tocit de tot, devenind inexpresive, putem număra substantivul reformă. Meliţa politicienilor l-a tocat şi răstocat până l-a încâlcit de tot, lăsându-l amorf şi făr-de semnificaţii reale. Cum prind un microfon, politicienii îi trage cu reforma de la prima propoziţie – să afle naţia că „noi vrem reformă”, deci, suntem progresişti, ultraschimbişti, partizani ai modernizării şi, implicit, inamici ai stagnării. În principiu, nimic de obiectat: toată lumea se reformează; şi americanii (de observat consecințele interne!), şi ditamai Uniunea Europeană (care are chiar și un Tratat de reformă), numai e-n plină înflorire confuzia între „schimbare” şi „reformare”. Una-i una, alta-i alta!
Schimbarea, cum zicea lepădatul Marx, ar fi „motorul progresului”, dar până la reformă, cale lungă! Schimbarea are totdeauna nevoie de sens – și nu oricare sens. Iar reforma, ce-i? O transformare politică, economică, socială, cu caracter limitat sau de structură, spune Dicţionarul. Schimbarea ar putea avea statut de regulă şi un anume caracter de continuitate, transformarea reformatoare, nu, ea se petrece doar în anumite momente strict determinate istoricește, şi operează până ce ea însăşi devine subiect al viitoarei transformări.
Starea de agregare a unei naţii nu poate fi reforma, care reprezintă excepţia, saltul necesar, urmat de o aşezare în altă matcă şi de acţiune între limitele noilor parametri. Cum este percepută şi tratată ideea de reformă la noi? Incult şi demagogic: bla-bla-bla, reformă, bla-bla, schimbare, ţara trebuie modernizată (şi, neîndoielnic, musai trebuie!). Cu câțiva ani în urmă, pe site-ul Guvernului a fost publicat Programul de reformare a României. Ce s-a ales de el? Să luăm capitolul „Cultură şi culte”, unde ne-a mai rămas ceva pricepere într-ale fenomenului – de fapt, ne aflăm în faţa unui plan de muncă din vremea împuşcatului, alcătuit din vorbe, vorbe, vorbe şi atât.
Cum vedeau fostele guvernări reforma în cultură? Înșiruind teme cu caracter general, din totdeauna bifate ca punct de referință. Punctul 1 – Oprirea procesului de degradare a patrimoniului cultural. Rezon, dar unde-i reforma? Din moşi-strămoşi, românii s-au declarat apărători ai patrimoniului și au condamnat degradările ilicite. Că, în vremea noastră, legislaţia în domeniu are hibe și nu-i general respectată, e de imputat chiar guvernelor: înainte de a reforma, s-ar cuveni să-și viabilizeze propriile acte normative în vigoare. Punctul 2 – susţinerea diversităţii culturale. Aceeaşi întrebare: unde-i reforma? S-a declarat cineva, undeva, cândva, inamic al diversităţii? Punctele următoare sunt de acelaşi calibru, adică, Plan de măsuri cu sonorităţi din vremuri apuse: modernizarea infrastructurii, perfecţionarea profesională, promovarea valorilor, și iar promovarea patrimoniului. În ce constă marea reformă? Parte din aceste ţinte figurau, altfel ori identic formulate, şi-n programele paşoptiştilor, şi-n cel al lui Cuza, şi pe vremea dictaturii carliste, şi-n ceauşism.
Mai departe: promovarea unui rol activ al bibliotecii în societate” (în fapt, taman bibliotecile, mai ales cele rurale, în ultimii ani au fost grav vătămate!). Apoi, desigur, asigurarea sprijinului financiar pentru o prezenţă cât mai amplă a oamenilor de cultură la cele mai importante evenimente culturale ş.a.m.d.. Curat reformă! Vorbăraie rostogolită de pomană! Străvechi deziderate, auzite și răsauzite, care dintotdeauna au avut susţinerea publică şi legislativă aferentă! Că subfinanţarea, promovarea pe criterii politice, nepăsarea şi, adesea, nepriceperea au tarat funcţionarea sistemului, asta-i cu totul altceva. Ce ar trebui să susţină contrareforma (câtă vreme sunt anatemizaţi „inamicii reformei”)? Jos bibliotecile? Nu mai promovaţi valorile? Distrugeţi patrimoniul?
Caragiale îşi începe schiţa „Reformă” cu fraza cât se poate de actuală „Suntem în epoca reformelor, spiritul public se agită asupra atâtor şi atâtor chestiuni, toate vitale, a căror dezlegare nu mai poate suferi întârziere” şi o încheie citându-l pe Cuza: „reforma trece, năravurile rămân.” Mă tem că, la noi, nici de atâta nu poate fi vorba, fiindcă invocăm o reformă ceţoasă, neconturată, și-atât de nestructurată în profunzime, acolo, la temeiuri şi esenţe. Și care fi-vor noile rânduieli, când toate-s vechi… şi noi îs toate?
Adevăratele reforme n-au fost aventuri în dorul lelii (grefate pe nevoia politicianului de a fi perceput ca reformator, adică, așa cum spunea ceva mai sus, progresist, ultraschimbist, partizan al modernizării şi, implicit, inamic al stagnării), ci au promovat obiective reale, izvorâte din necesităţi reale. La 1517, când şi-a lansat reforma, Luther a afişat clar cele 95 de teze pe uşa bisericii din Wittenberg. România a avut parte de mai multe reforme agrare; mai niciuna clădită pe concepte goale gen „să facem să fie mai bine”, ci întemeiate pe direcţii strict conturate: la 1856, Cuza şi Kogălniceanu eliberau clăcaşii, în 1921 s-au făcut exproprieri în folosul celor întorşi de pe front, în 1945 a fost împroprietărită ţărănimea săracă… Este limpede că vehiculăm obsesiv termeni cu înţelesul priceput pe sfert.
Isprăvile lui Bolojan, cel puțin până acum, nu-s reforme, ci doar tăieri și-atât. Starea de agregare a unei naţii nu poate fi eterna reformă, cum se percepe la noi, ci dimpotrivă, stabilitatea, continuitatea, temeinicia. Căpoşii de englezi păstrează în vigoare legi de la 1600 nu de amorul artei, ci tocmai pentru a întreţine ideea de stabilitate instituţională şi, implicit, statală. În România, azi se schimbă legea şi mâine se modifică modificarea – dacă tot reformăm, atunci o facem dimineaţa, la prânz şi seara. Nu de reforme bâiguite, poticnite şi negândite până la capăt are nevoie ţara, ci de o schimbare profundă în toate – mentalităţi, etică, sistem de valori, în promovarea modelelor autentice, în redescoperirea muncii ca factor definitoriu al înnoirii – şi, dacă s-ar putea, cu o ţâră de onestitate în toate!
P.S.
* După marele meci mare Georgia-România ziceam că tot ne-am ales cu ceva: evidența renunțării definitive la regretul că nu ne-am calificat la Mondial. N-aveam ce căuta acolo! După al doilea amical, cu Galezii, încep să cred că, la un campionat cu 48 de echipe, am fi încăput cumva și noi. Numai că am demonstrat-o prea târziu – barem de-ar da Domnul să țină, că vin Europenele.
* Ca reflex al meseriei din prima tinerețe, m-a zgâriat cumplit urechile rușinoasa neputință a celor doi comentatori tv ai meciului cu Georgia de a pronunța corect numele capitalei din care tocmai emiteau, Tbilisi. Unul i-a spus tot timpul Tibilisi, celălalt, la fel de incorect, Tiblisi. Desigur, în primul rând este vorba de o ridicolă șubrezenie într-ale geografiei, dar, poate, și de o anume incapacitate fizică: există persoane care emit cu greu consoane gemelate de tipul tb, tc, tl, tm ș.a.m.d.. Le-aș recomanda tratamentul la un logoped, nicidecum alegerea profesiunii de tele-comentator.
