Am regăsit din întâmplare, printre sumedenia de hârtii care mi-au rechiziționat un sfert din casă, întrebările unui tânăr publicist basarabean (T.G.T.) care mi-a propus, cu ani în urmă, câteva subiecte pentru un interviu. Nu știu nici acum dacă și unde a apărut. Unele teme datate 2013 ar putea prezenta ceva interes și acum, în 2026, mai ales că îngăduie comparații în timp.
Întâia întrebare se referea la „starea” generală a gazetăriei noastre. Se simte un oarece progres în meserie, totu-i stagnant, bântuie umbra unui regres? Dacă în materie de artă, progresul este considerat de unii posibil, de alții iluzoriu, în ce privește gazetăria, lucrurile stau mai altfel și mai simplu. Aparențele indică un spor de responsabilitate, barem necesitatea argumentării afirmației intrând în cuvenitele drepturi: comentariul etalat în oglinda paginii este măcar susținut de ceva temeiuri faptice. Reale sau nu, asta-i altceva. Rizibil rămâne stilul dixi! (Călin Georgescu: Sunteți în eroare! – și-atât, nu se spune credibil de ce și cum). Tabloul general înfățișează o structură și o mobilitate mai apropiate de temeiurile presei independente. Care este mai puțin pestriță și dornică de scandal chiar în pofida evidențelor ce pot arăta altfel. Au rezistat mai ales publicațiile care și-au luat misiunea în serios, prețuind temeiurile profesionalismului și adevărului ne-trucat politicește. Întrebat câți scriitori crede că vor ieși de la Școala de Literatură „Mihai Eminescu” din anii ′50, Sadoveanu a răspuns: câți au intrat. Deplin valabil și-n gazetărie! Mult mai mult ca-n literatură, în ziaristică școlirea pare a fi necesară mai ales în împrejurările de acum, când numărul celor ce-și caută locul și norocul în presă s-a înzecit (poate chiar însutit!) – și chemați, și nechemați. Dacă cercetăm catastifele școlare ale „vârfurilor” gazetăriei noastre din ani ′90 avem surpriza să aflăm că mai niciunul n-avea la activ o diplomă universitară în domeniu. Fie că au luat-o de la zero în viitoarea meserie și, evident, fără atestate în branșă, deținuseră unii antecedente în presa de altădată, inclusiv funcții de conducere înainte sau imediat după 1989 (Cristoiu, Cristian Tudor Popescu ș.a.). Exemple de azi: Cătălina Porumbel de pildă, care, fie că ne place, fie că nu, se cuvine considerată printre cele mai sagace moderatoare tv., atestă o licență universitară în jurnalism și științele comunicării. Cum s-ar zice, se poate și cu patalama, se poate și făr-de. (De altfel, cei mai vârstnici în profesie nici n–au avut la îndemână sumedenia posibilităților de școlire universitară ca azi.)
Cu gazetăria în sânge, inteligența, cultura și dramul de obiectivitate strict necesare, drumul rămâne deschis la îndemâna tuturor: dacă demonstrezi o brumă de strălucire, nu te mai întreabă nimeni de certificate! Un al cincilea sondaj Sociopol privind încrederea în gazetarii tv. îi așază pe primele trei locuri pe Mihai Gâdea, Alessandra Stoicescu și Mircea Badea (nu contează că pentru unul din ei aș avea ceva îndoieli – nu privitoare la calitatea prestației în meserie, ci a percepției publice – dar asta părând a fi opinia publicului, se cuvine respectată). Tot „Sociopol”, în altă cercetare, îi așază în ierarhia popularității pe Cr. Tudor Popescu, Ion Cristoiu, Alessandra Stoicescu. Așa o fi, mai știi? Gâdea a absolvit Facultatea de teologie adventistă și-i doctor în istorie, Stoiceasca a studiat scenografia și are diplome în psihologie (inclusiv la „Spiru Haret”), Mircea Badea a absolvit Cibernetica, Anca Alexandrescu a urmat „Școala superioară de jurnalistică”, o firmă particulară decedată apropiată de Sörös, Victor Ciutacu este politehnist și așa mai departe. Lume, lume! Nu-s chiar toți „în temă” cu atestatele – pe care, de fapt, nimeni nu i le mai pretinde, da-s cumva pe-aproape, și, la urma urmei, aria largă a competențelor poate fi, în ziaristică, un atu. (O constatare în treacăt: în toate listele, nici un gazetar din provincie!)
De calități reale și, în sine, benefice meseriei au parte și rău-veniți (altă rimă n-am avut), păcat că le utilizează, practic, împotriva profesiei. A dispărut cenzura ca instituție represivă, a apărut cenzura economică, cea de partid(ă), cea impusă de manageri. Față de vremea în care toate publicațiile cântau pe aceeași strună, avem parte de cel mai larg evantai al pozițiilor, modalităților, abordărilor, rezolvărilor. Măcar în teorie. În practică, asistăm și la o reală invazie de neprofesionalism și rea-credință. Dacă-n literatură vorbim de talent, în ziaristică s-ar cuveni să pretindem barem o țâră de chemare, susținută de necesarul bagaj cultural, între care, obligatoriu, cunoștințe solide de limbă română. Școlirea o văd evident utilă și postliceal, tipic universitară, dar și posibilă de realizat acolo, în redacție, „la locul faptei”. În 2006 am condus un cotidian ieșean (Realitatea) și am constatat că trupa de tineri considerați gazetari ce-o recoltasem de ici, de colo, n-aveau știință măcar de elementarele cerințe ale știrii, începând cu ce, care, unde, cine, când, cum, darămite subtilitățile profesiei – și cum alt spațiu n-am avut, am improvizat un soi de școliță serală de uz intern chiar în hala rotativei. Ceva meserie s-a învățat și așa! Când n-ai cozonac, e bună și pâinea goală!
Au apărut în presa românească promițătoare nume noi, unele au rămas, altele s-au risipit. Timpul cerne, unii au izbutit în noua meserie, alții, nu. S-au impus hotărât câteva nume datorită inteligenței cu care oficiază în jocul de idei, dar și impresiei de cinstită neutralitate a analizei, aici aflându-se călcâiul lui Ahile în gazetărie. Dacă într-un ziar vei citi mereu că și eclipsa, și pana de curent, și întârzierea sosirii berzelor se datorează guvernării, iar în altul că-i vina opoziției, încet-încet credibilitatea se duce pe Apa Sâmbetei! „Asta-i poziția ziarului” – ți se poate răspunde – ceea ce, de fapt, induce pseudogazetăria.
În cei 23 de ani de când scriu la „Monitorul”, nu m-a atenționat nimeni din redacție (pe care nici azi nu-i cunosc decât din ceea ce fiecare scrie în pagina lui) și nu m-a avertizat că, în chestiunea X, se cuvine aplicată „indicația” cutare, ori barem menajată. Da-s destule cotidiene cu ceva tradiție și ștaif care încearcă să mimeze neutralitatea și obiectivitatea comentariului, știind s-o facă la modul, să-i zic, profesionist, părând a lăsa cititorului posibilitatea (ori doar impresia) că-i invitat să-și formeze propria opinie în temeiul celor citite, uitând că gazetăria este, la urma urmei, și o chestiune de conștiință.
O altă întrebare a lui T.G.T. aducea discuția pe tărâmul presei româno-basarabene. Și-n gazetele de la Chișinău s-au înregistrat contestări întru totul regretabile, unele chiar violente, la adresa lui Grigore Vieru de pildă, și extrem de dureros au fost resimțite mai ales la Chișinău cele venite de la scriitori bine cunoscuți de pe Dâmbovița și Bahlui. Pentru regăsirea conștiinței naționale a basarabenilor, Vieru a făcut, în timp, mai mult decât toată diplomația Bucureștiului. Stalin întreba, cinic, „câte divizii are Papa?”; ei bine, diviziile românești de la Chișinău s-au numit Vieru, Dabija, Cimpoi și ceilalți. Ei au luptat, înainte de toate, cu arma gazetăriei, cum a făcut-o cândva și Eminescu. De unde se vede forța reală a ziaristicii atunci când este pusă în slujba ideilor înalte, generoase, și răspunde unor întemeiate așteptări naționale.
Ziarul Românul m-a trimis mai întâi corespondent pe front la războiul de la Nistru. Viața în tranșee te învață multe și prezența reală a morții în realitatea cotidiană obligă la alte abordări, mult mai responsabile, foarte departe de superficialitatea prestației grăbite „hai, că-i loc în pagină”. Citită azi la Chișinău, unde s-a lansat în aula Academiei de Științe a Moldovei, cartea „Zece ani de foc”, în care am rânduit și literatură, dar și multă gazetărie, poate produce și azi surprize. Doamne, chiar așa va fi fost? Fiindcă uitarea, atât de adânc scrijelată în legile omenești, a șters nemeritat sumedenie de momente din pestrițul și violentul spectacol al frământărilor momentului. Care se cuvin păstrate și revăzute – măcar ca învățătură de minte! Nu le-a notat mai nimeni organizat și ordonat până acum! O carte din 2012 dedicată avatarurilor Basarabiei moderne, fie ea și o cercetare de peste 700 de pagini, n-are cum afecta o stare de lucruri cufundată de acum într-un stand-by molcom și adormitor – „a fost, bine c-au trecut toate, să le rânduim cuviincios în fila istoriei, de-o fi să le mai caute cineva bine, de nu, s-aștepte, caravana trece, urmele rămân”. Poate însă și încă invita la retrospecții semnificative, să dumirească și să neliniștească, fie chiar à rebours, și cer scuze dacă cele de mai sus par o prestație pro domo, dar asta simt, așa scriu. Cartea Zece ani de foc nu s-a publicat și-n Basarabia – poate nu-i prea târziu.
Închei cu un citat semnificativ al marelui gazetar Pamfil Șeicaru, pe care am avut bucuria să-l cunosc și ale cărui scrisori le păstrez cu deplinul respect cuvenit (unele le-am și publicat): „Gazetarului nu-i este permis să asiste spectator indiferent la zbuciumul de fiecare zi al vieţii sociale, să înregistreze pasiv variatele aspecte: el trebuie să trăiască cu intensitate, să participe impetuos la întâmplările din care se ţese pânza misterioasă a istoriei. Unicul lui judecător, fără drept de apel, este cititorul. Un scriitor se poate consola de insuccesul momentan, gândindu-se la sentinţa postumă a generaţiilor viitoare care revizuiesc toate judecăţile contemporanilor. Unui gazetar nu-i este îngăduită această iluzie”. Altfel spus, îi este destinat să trăiască activ, cinstit și responsabil, acum.