Relația dintre crizele naționale, zonale sau planetare și progresul general pare, la prima vedere, antagonică. Se poate înregistra dezvoltare, progres în condiții de criză? Nu. Dar acestea creează condițiile pentru o evoluție viitoare mai rapidă, dezvoltarea de tehnologii inovatoare, apariția de noi actori în fruntea națiunilor pe diferite planuri (politică, afaceri, diplomație etc.) și modificări geopolitice care ne influențează pe toți.
Să dorim crize? Nu. Dar ele sunt inevitabile în evoluția omenirii, se vor petrece (ciclic sau nu) și în viitor, iar pregătirea pentru o reacție adecvată este absolut necesară. Prevenția, ca și în medicină, este de dorit, pentru că atenuează efectele și ne pregătește pentru etapele următoare ale evoluției umane.
Efectele crizei se manifestă după o evoluție liniară, la prima vedere, care ascunde însă tensiuni economice, sociale sau în comerțul mondial și impune, la un moment dat („punct de fierbere” economico-social), necesitatea unei reașezări. Această schimbare structurală se poate face în mod pașnic (politic, prin vot; economic, prin adaptarea la cerințele pieței; geopolitic, prin negocieri, etc.) sau violent, prin războaie (inclusiv hibride, ca în zilele noastre), revoluții, lovituri de palat etc.
Dezlănțuirea unei crize majore, ca întindere și virulență, este generată, în multe cazuri, din păcate, și de ambițiile statale (în fapt, absolut umane) ale unor națiuni cu lideri autoritari sau „bolnavi care conduc”, cum îi numea foarte inspirat cineva. Cu spatele la zid, dictatorii se refugiază și împing propria țară în poziția de ”cetate asediată”, justificând astfel lipsurile, de la libertăți democratice în China până la alimentele de bază în Coreea de Nord, austeritatea și acuzând statele democratice, în principal, de ingerințe în treburile interne (precum uciderea demonstranților pe străzi în Iran). În toate cazurile, crizele trebuie depășite, iar modul în care sunt finalizate reflectă calitatea conducătorilor, la nivel statal sau internațional.
Ca regulă, criza economică determină crizele pe plan geopolitic, militar, diplomatic etc., iar criza economică este rezultatul unei crize energetice (vezi ”războaiele petrolului”), de resurse minerale (acum, semicriza generată de monopolul Chinei legat de litiu, cobalt, pământuri rare etc.), de acces la tehnologie civilă sau militară sensibilă (mașini de litografiat cipuri, spre exemplu) și chiar de furtul de brevete sau de creiere. În realitate, se constată mai multe forme de crize pe plan economic, în același timp și cu intensitate diferită.
Să considerăm că și lăcomia celor care susțin regimurile agresive este o sursă de criză? În multe cazuri, răspunsul este pozitiv, în întreaga istorie a umanității. Poate cineva cuantifica relația dintre lăcomie și violență, pe plan local sau mondial? Ar fi o analiză foarte interesantă.
În permanență, după criză, recesiune, urmează o perioadă de dezvoltare rapidă, de creștere a încrederii investitorilor sau de cucerire a unor noi frontiere în progresul tehnologic, în cercetare și, normal, în îmbunătățirea nivelului de trai. Nu ne putem opune legilor nescrise ale economiei și ale societății, în general. Dar, prin măsuri bune, nu geniale, deși ar fi binevenite, și prin reglementări internaționale corecte și, mai ales, aplicabile tuturor națiunilor, efectele crizelor se pot atenua sensibil.
Mă refer la normele de bune practici acceptate de toate statele membre ale Organizației Mondiale a Comerțului (fostul GATT), la constituirea unor rezerve consistente de stocuri pe plan mondial și la punerea la dispoziția ONU a unor rezerve de combustibil, alimente, medicamente etc., pentru situații de urgență și de criză, la impunerea unor soluții de compromis statelor agresoare și sancționarea lor dacă nu le respectă, precum și chiar la aducerea liderilor criminali în fața Tribunalului Internațional de la Haga.
Astfel, crizele vor fi mai puțin agresive, iar suferințele, mai mici.
