Potriveli

E sfârșit de săptămână, gata, să ne mai hodinim mintea și nervii, de-a ajuns cu politicalele! Când l-am mai văzut, de ziua Unirii, pe clovnul-mascotă al „Politehnicii” depunând coroana la statuia lui Cuza împreună cu etern ofuscatul președinte, mi-am zis că nu se putea mai perfectă coborâre în derizoriu a unui act ce se vrea solemn, decât instalând alături de Băsescu pe cel care, la meciuri, e când Napoleon, când „câine roșu” trăgând o cățea de coadă, când cocoș cu două creste, când purtător hlizit de praz oltenesc. Nu știu ce rol i-o fi fost distribuit acum – poate, Moș Ion Roată? – dar să-l alegi chiar pe cel specializat în comicării pe tușă, bine cunoscut târgului (ce-l suspectează de anumite lipsuri în inventarul doagelor) pentru a onora un înălțător moment istoric, și încă însoțindu-l pe președintele României, e de râsul râsului! Mă-ntreb: o fi fost premeditare, ori simplă întâmplare? Dacă n-a fost cu intenție, nu ne rămâne decât să exclamăm precum teologul Efrem Syrul în antichitate: „Ce trist e când chibzuința e învinsă de întâmplare!”… Dar să rămânem „la temă”, lăsând neobosiții analiști să asude pentru decriptarea episodului de la Iași. Dacă marxiștii vedeau mecanicist în întâmplare o manifestare a necesității, iar post-marxiștii au mai introdus câte-o nuanță, vorbind despre „disocierea cauzelor generatoare”, discuția nu-i deloc epuizată, și-i de urmat mai degrabă îndemnul lui Seneca: „Să cercetăm dacă nu cumva lucrurile despre care se spune că sunt întâmplătoare nu-s supuse unor anumite legi și dacă nu cumva nimic în lumea asta nu se ivește pe neașteptate sau în afara ordinei.” Să cercetăm – dar cu ce unelte? Viziunea deterministă în explicarea relației cauză-efect se poticnește vizibil în fața unor realități pe care pur și simplu nu știi cum să le cataloghezi și-n ce perspectivă să le comentezi. Iată, de pildă (nu-s cine știe ce noutăți) șirul de incredibile coincidențe (dac-or fi simple coincidențe!) ce marchează straniu istoria Statelor Unite ale Americii. Președintele Abraham Lincoln a fost ales membru al Congresului în 1846. John F. Kennedy, în 1946. Lincoln a ajuns președinte în 1860, Kennedy, în 1960. Ambii au fost uciși cu un glonte în cap, într-o vineri. Lincoln a murit în sala Teatrului „Kennedy”, J.F.K. în automobilul marca „Lincoln”. Asasinul lui Lincoln (Booth) s-a născut în 1839, ucigașul lui J.F.K. (Oswald), în 1939. Succesorul lui Lincoln s-a numit Johnson, născut în 1808, iar cel al lui Kennedy, tot Johnson, născut în 1908. Secretara lui Lincoln se numea Kennedy, secretara lui Kennedy, Lincoln. Cu o săptămână înainte de a muri, Lincoln se afla în vacanță la Monroe (statul Maryland), iar Kennedy era în vacanță cu… Marilyn Monroe! Și tot așa înainte – mai sunt o sumedenie de potriveli (cum altfel să le spun?); spațiul rubricii nu permite prea multe detalieri. Oricum, o reacție cinstită în fața năucitorului șir de „coincidențe” ar aduce cu aceea a ardeleanului care, văzând girafa, a exclamat: „așa ceva nu există!” Teoria probabilităților furnizează cifre foarte mari, de ordinul 1 la multe milioane, fiecăreia dintre „coincidențele” enumerate mai sus, iar buchetul întreg nici nu poate fi inclus într-o ecuație decent rezolvabilă – ecranul ar fi năpădit de zerouri. Să credem, atunci, că undeva, cineva, excedat să tot orânduiască destine, i-a furnizat lui Kennedy – fie și din eroare – copia la indigo a dosarului lui Lincoln? Și că existențele noastre sunt atât de strict dirijate, până la amănunt? Ori să acceptăm spusele lui Procopius: „de obicei, ceea ce pare a fi contrar așteptărilor capătă numele de întâmplare.” Hai s-o lăsăm așa. E mai simplu. Și mai comod.