Suntem un popor care adoră să fie mințit frumos, să fie lăudat fără motiv și în general să primească prin vorbe ce dorește să audă, ignorând posibilitatea practică de realizare a promisiunilor. Iar cei care dețin frâiele națiunii exploatează fără jenă această calitate națională în folos propriu și, de multe ori, în avantajul celor de afară. În campania permanentă de a ne aburi, lideri din prezent, dar și aspiranții la poziții de decizie locale sau naționale, ne tratează cu rafale de aberații în toate domeniile economice, sociale, administrative, diplomatice, culturale etc. Această întrecere capitalistă (continuare a întrecerii socialiste de până în 1990) în debitarea de enormități vreau să o menționez în acest articol. Și, bineînțeles, să pun o întrebare absolut normală, zic eu, respectiv: Cât le mai iertăm aberațiile?
Până acum, reacția noastră față de tâmpenii era să ne enervăm, să râdem de ei (cine râde mai bine, noi sau ei?) să-i înjurăm sau bârfim și în final să-i votăm. Iar ciclul se repetă la patru ani (în cazul președintelui la cinci ani), suntem nemulțumiți, dar din frică de nou îi iertăm la infinit, doar Constituția blocând alegerea președintelui pe viață. De ce îi iertăm? Personal, o facem pentru că ne identificăm cu ei (sunt ai noștri!), au un comportament asemănător majorității și nu avem nici o reținere să ne pronunțăm în domenii în care nu ne pricepem. Și noi, în general, refuzăm sfaturile șoarecilor de bibliotecă (specialiști), fiind convinși că știm noi mai bine pentru că suntem ”filozofi practici”, cum se autodefinea un celebru personaj al vieții publice române. Ne vom transforma în viitor, influențați de rețelele sociale, de specialiști în marketing electoral sau sub influența celor de afară? Probabil că da, dar nu neapărat în bine, cum demonstrează deja ultimele rezultate în alegeri.
Alternativele la actuala „băltire” sunt clar diametral opuse, respectiv oferta celor excentrici, care vor să ne convingă de virtuțile alimentării exclusive cu fructe de pădure sau a acelor profesioniști în domeniul lor (mi-e groază de cei care se pricep la toate) și dedicați. Pe primii ar trebui să-i privim cu suspiciune și să-i combatem (greu), deși sunt susținuți de mase imense de frustrați. A doua categorie, a specialiștilor, este respinsă de majoritatea pentru că fac pe deștepții, fapt demonstrat clar, din nou, în alegeri. Ar mai fi și soluția (valabilă pentru mulți români) ruperii de politică sau a votatului la mișto (l-am votat pentru că e diliu, declara un tânăr cu un umor discutabil). Nu o recomand, pentru că dă cale liberă unor nechemați ca să fiu elegant în exprimare.
Revenind la iertarea demnitarilor furnizori de aberații, trebuie să fim conștienți de faptul că această atitudine costă, atât la nivel personal, cât și general. Vom ajunge să iertăm rar (a greși e omenește) și nu în domenii importante, cu implicații majore? Vom fi vreodată convinși că cei cu aberații în rafală trebuie să viziteze periodic clinicile de specialitate, iar cei cu manifestări excentrice să concureze pentru un rol la circ, nu în politică? Personal sunt șeptic, dar consider că merită promovată această linie prin toate mijloacele. Doar astfel ne vom integra total în lumea civilizată sub toate aspectele.
În final vreau totuși să recunosc că nu emiterea de perle (naturale sau de cultură?) este prioritate națională, mai ales dacă nu au consecințe în activitatea practică. Și la case mai mari asistăm la gafe, la declarații absurde (SUA, prin președintele ei) care au chiar consecințe dure (tot SUA). Totuși la ei se recunoaște și se încearcă corectarea aberațiilor, la noi se cam trece cu vederea.
