Când se aleg deputați noi, să nu-i uităm pe cei vechi

Joi, pe la primele ore ale prânzului, pe când târguiam în piață o ciozvârtă de caș de la o țărancă îmbrobodită, un bărbat deosebit de șters m-a salutat din adâncul politeții sale, coborându-și umerii aproape de nivelul genunchilor. L-am privit cu o mirare nu mai puțin adâncă. Purta o cămașă gri-deschis cu dungi gri-închis, niște pantaloni de-un gri-mediu cu dunga șuie și pantofi împletiți, ușor scâlciați, închinați și ei culorii gri. În mâna dreaptă, ducea o pungă de plastic inscripționată cu sigla unui magazin de ieftinăciuni, iar din pungă își scotea gâtul grațios o franzelă, alături de niște gogoșari, roșii și castraveți, care, nu știu de ce, aveam senzația că tot spre gri băteau. Hotărât lucru, omul ăsta era personificarea cenușiului, și poate că de aceea nu mi-l aminteam, în pofida unor eforturi susținute. Nu era nici gras, dar nici slab, părul îl avea încă des și desigur cenușiu, iar fața bătea și ea spre acele tonuri de galben-verde-cenușiu ce-l vestesc pe popă că va avea în curând un mușteriu pentru bine remunerata ceremonie funerară.
Cât a ținut drumul până acasă, l-am tot scos pe necunoscut dintr-un sertar al memoriei, pentru a-l băga în altul. De unde oare îl știam? Căci îl știam, în mod sigur. Abia când am băgat cheia în broască, mi-am adus aminte de identitatea lui. Bată-l să-l bată norocul!
Căci mă salutase un fost deputat în carne și oase, de-acu’ trei-patru legislaturi Un fost deputat-anomalie, care nu numai că nu se chivernisise în timpul serviciului pentru încă cinci generații de-acum încolo, dar chiar scăpătase total și, după cum se părea, iremediabil.
Ce soartă nonconformistă pentru un deputat! Ani în șir s-o arzi la nivel înalt, în emisiuni care-ți molfăie discursurile, ca, în doar câteva luni, din imaginea ta să rămână doar ruina și să nu mai ai loc decât la rubrica „și ceilalți”! Să fii, cale de-un mandat sau două, o personalitate dacă nu națională măcar județeană, iar când funcția se ușchește mișelește, peste tine să se prăvălească anonimatul, de o mie de ori mai rece și mai sentențios ca o lespede de mormânt!
Dar pe toții zeii, nu se mai poate face nimic pentru ca, măcar preț de o clipă, cel uitat să fie iarăși luminat de neonul primei pagini a ziarelor? Nu, un sincer sorry, dar nimic nu mai este de făcut!
Amară soartă! N-am dreptate când spun despre cei mai mulți oameni politici că mor de două ori? Mai întâi le moare numele, apoi, după ani mai mulți sau mai puțini, corpul urmează numelui, ca o tinichea din carne și oase.