Trăind o viaţă în preajma scenei, m-am pricopsit cu o deformaţie: am mereu senzaţia că, vorba Chiriţei, „Aşa e lumea, o comedie”. Şi că – grav de-a binelea! – istoria românilor mai mult ori mai puţin recentă practică obligatorii întoarceri ciclice la Caragiale – „Dumneata nu vezi cum se încurcă lucrurile în politică, care nu poți pentru ca să știi de azi pe mâine cum poate pentru ca să devie o complicațiune?”…
O primă evidență: combatanții din postata politicii au învățat aproape acceptabil limba nației pe la universități gen „Spiru Haret”, mulți sunt acum doctori pe la felurite universități de tip familial și au învățat să traseze făr-să tremure sumedenia păienjenișurilor de linii roșii, asta părând a fi marea lor știință: să-ncurce, în loc să descurce! Le-am trece toate cu vederea de-ar fi vorba de niscaiva solide temeiuri și principii, dar la mijloc nu-s decât orgolii, funcții, demnități și, desigur, foloase. Cum ar vedea Ipingescu prestaţia oştenilor lui madam Șoșoacă? Iată-l, citind din „Vocea patriotului naţionale”: „Orice s-ar zice şi orice s-ar face, cu toate zbieretele reacţiunii ce se zvârcoleşte sub dispreţul strivitor al opiniunii publice, sunt toate urletele acelora ce cu neruşinare se intitulează sistematic…” Ceilalți, nu chiar ei! Din loja lui Simion („grupul tânăr, inteligent şi independent, ultra-progresist şi liber-schimbist”) răzbat din veacul trecut strigăte alarmate şi acuze vehemente: „Bandiţi regimului acestui secol lumină, bagiucuresc constituţiunea. Implorăm garanţia veţi, onorului!” Iar peroraţia lui Nae (din „Situaţiunea”) vine mănuşă. Fraza parcă am auzit-o recent: „Toate gazetele urlă în fiecare zi despre criza ministerială, pentru că nu se-mpacă şi-s numai intrigi şi la conservatori şi la liberali: în loc să facă un guvern de coaliţie, cu bărbaţi de stat cărora să le zică regele (citiți: Nicușor) mă-nţelegi, serios – vă ordon ca să limpeziţi situaţiunea, fiindcă aşa nu mai poate pentru ca să meargă, că dumneata să tragi încolo şi dumnealui, încoace…”
Întreabă Nae: Ce mai nou? „Prost, monșer, este o criză, mă-nțelegi, care poți pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă… S-a isprăvit!… E ceva care poți pentru ca…” Lasă, Nae, că se mai și exagerează… ”Ce se exagerează, nene? Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv. nu știți, care, mă-nțelegi, statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sunt prost, înțeleg și eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, când te gândești, te-apucă groaza, monșer, groaza!… Eu pot pentru ca să-ți spui pe parola mea de onoare că-mi pare foarte rău! Dar știi?… Foarte rău, foarte rău, pentru ca să ajungem să vedem țara mea, care era peste putință ca să prevază cineva o situațiune atât de tristă, fiindcă le-am spus și dumnealor…” (etc., etc. – nu cumva s-ar prefigura un Junk… preistoric?).
Altfel, foarte adevărat, chiar că așa nu se mai poate! Dumnealor o înțeleg și o spun de la tribună, după care se-ngroapă iar în postata lor de nimicnicie, trasând liniile roșii care să-i asigure accesul la felii cât mai barosane din averea statului. Vorbesc avântat despre țară, despre popor, și-și poartă întâi și-ntâi de toate grija propriului interes. O repede ochire prin sala onorată de aleşii naţiei, ce mai arată? Politicianul român (Caragiale îi zice altfel…) este „Din clasele primare, până la bacalaureat – anarhist. De la bacalaureat până la primul examen de universitate – socialist. De la primul examen până la licenţă – progresist. De la licenţă până la slujbă – liberal. De la slujbă până la pensie – conservator. De la pensie încolo, împărtăşeşte ideile tinerimii universitare.” Să o luăm ca glumă: când este vorba de propriu interes, disciplina de partid e sfântă și-n platoul televiziunilor, partidul lor e-n toate, trecut, prezent, viitor.
Periscopul cu care Conu’ Iancu a investigat ironic şi prezentul, şi viitorele, descoperă protocronic până şi rolul licuriciului în viaţa omenirii: „Este absolut indispensabil să întemeim un institut pentru domesticirea, prăsirea şi educaţia licuricilor – lampyrus resplendens.” De ce nu? Ex-prezidentul Constantinescu n-a prăsi ditamai Institutul pentru studierea… Levantului? Pe lângă atâtea institute (prezente şi viitoare) ce se hrănesc, unele, din amintirea răposatului, mai contează unul în plus? Mai ales că Marele Licurici ar putea fi plăcut gâdilat? Şi nu se poate merge mai departe decât citând tot din Caţavencu: „Iată binefacerile unui sistem constituţional!” Întrebare: binefacerile… cui? Că rar politician mai mașcat căruia să-i mai încapă purcoiul de bunuri menționate în fișa averii personale!
Râdem și glumim la „O scrisoare pierdută”, dar tristul ei adevăr este valabil și ieri, parcă și mai apăsat chiar azi. Și totuși, Caragiale nu scrie cu acră răutate, satira lui, oricât de corozivă, caută și răspunsuri liniștitoare unui amic prea îngrijorat – unde altfel decât în istorie? „La noi nu-i nici mai multă, nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii, şi nici nu s-ar putea altfel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi; oamenii sunt peste tot oameni (…) Aşadar, să nu ne facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât, neamul acesta nu-i un neam stricat, e numai nefăcut încă, nu e pân-acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghietura frântă; încă nu crede în dreptate, încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-l poată comanda, încă nu ştie de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni. Fript cu lapte, suflă şi-n brânză. N-a ajuns să cumpănească bine ce i se pune împotrivă, şi astfel încă nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepteze soarta şi să dispună apoi de-ntregul de ea, precum are drept şi are să şi fie odată”. (Cu astfel de cuvinte calde și înțelegătoare, mustind cu drag de români și România, Caragiale, totuși, s-a autoexilat în Germania, scârbit și de absurdele acuzații de plagiat de care au avut parte în țară. Avea să moară la Berlin, în 1912.)
Dar să revin: ultimele evoluții de la noi confirmă limpede că am avut parte de cea mai nenorocită și incapabilă clasă politică din ultimele decenii, și că ei i se datorează în întregime starea tristă în care se află țara în anul de grație 2026. Drept pentru care am ajuns în cea mai limpede situație de aporie cu putință – că nu li se pot acorda cu prea multă încredere voturile actualilor viitor foști, și nicidecum contracandidaților domniilor lor. Iar de se va ajunge la nefericite anticipate, românii vor fi obligați iarăși să voteze… răul cel mai mic! Aferim!
MIRCEA RADU IACOBAN
