Clipește sistemul meu de avertizare a aniversărilor/comemorărilor: acum 100 de ani, în 1926, Hemingway scria The torrent of springs, carte pe care o considera „Un roman romantic în cinstea dispariției unei mari generații”. Avea 27 de ani, și „novel”-ul marca adevărata intrare în teritoriul literaturii a scriitorului căruia, după alți 27, avea să i se acorde Premiul Nobel pentru capodopera Bătrânul și marea. Hemigway a fost (și a rămas) printre scriitorii mei preferați, și-i adevărată bucurie în acest mic moment aniversar să-i pot rememora urme ale trecerii sale lumești întâlnite cândva pe malurile Atlanticului.
În Antile stăruie un adevărat cult al lui Hemingway: mii și mii de turiști (nu-s deloc convins că toți au citit barem Bătrânul și marea, darămite Pentru cine bat clopotele) consideră că un periplu turistic prin Antile rămâne întrutotul știrb dacă n-au „făcut”, cum se spune la noi, și Bodeguita. Nu-i chiar așa de simplu: acolo se intră doar după epuizarea unui ritual solemn și complicat: mai întâi, te întâmpina, până prin anii ’80, responsabilul, companero Angel Martinez, cel care în 1942 înființa „La Bodeguita del Medio”. Care-ți arăta, obligatoriu, fotografiile din barul marinăresc de la intrare. Aducea ca o inițiere: pe măsură ce afli cine a trecut pragul măruntei bodegi din Havana („comidas tipicas, ambiente agradabile”) unicul local boem din Cuba și el mas singular din mundo, cum anunță cu deplin respect o veche carte de vizită, de simți nevoia să-ți mai potolești ieșirile gălăgioase de mini globe-trotter european. Și se continuă cu panoramarea rafalei de nume ilustre ce au adăstat aici.
Barmanul intră în joc și contribuie la înfiriparea atmosferei cu câte o informație-cheie: pe scaunul dumneavoastră a stat Brigitte Bardot – și tot așa înainte. Dincolo a stat Françoise Sagan. Taman mă așezasem acolo, n-am ce face, rămân pe locul înveșnicit de Madam Bonjour Tristesse. La loc de frunte, tronează, desigur, scaunul „Lui”. Acolo își fuma havana nimeni altul decât Papa Hemingway, prozatorul care a primit Nobelul pentru desăvârșita măiestrie în arta narațiunii moderne, reporterul ce i-a intervievat pe Clemenceau și Mussolini, corespondentul de front care căuta zonele fierbinți precum Haroun Tazieff vulcanii, vânătorul de lei în Tanzania și de submarine nemțești în Atlantic, infirmierul voluntar rănit la Fossalta de Piave, bărbatul ce a știut să păstreze prietenii de-o viață și a schimbat patru neveste, fotbalistul, înotătorul, boxerul, grădinarul… de unde formula care să-l explice pe Hemingway omul?
Totdeauna, marile energii s-au opus fragmentărilor și categorisirilor didactice. Spun, probabil, o enormitate, dar am senzația că pe „Papa” nu-l va fi fost înțeles niciodată cu adevărat reputatul critic X ori academicianul Y, care n-au atins în viața lor… o pușcă! Pur și simplu n-au cum să recepteze acel „do” de dincolo de sunete, prin intermediul căruia lumea savanei aude susurând seva în ultimul palma real de sub Sierra Maestre…
O frântură din universul lui „Papa” a rămas aici, în lumea Bodeguitei, unde mă aflu în contemplarea unui scaun… gol. Nu-i nici o inscripție care s-o interzică, dar de cine știe când, acolo nimeni n-a îndrăznit să se așeze… Companero Martinez îmi aduce un album cu scoarțe galbene, din care aflu alte semnături de 14 carate: Rafael Alberti, Evghenii Evtușenco, Angela Davis. Iată, într-o vitrină, pălăria de fetru a lui Salvator Allende. Pe perete, versuri de-ale lui Nicolas Guillen, un poet de excepție, unanim prețuit în America Latină, pe care l-am cunoscut la ANEAC (era președintele Uniunii Scriitorilor și Artiștilor din Cuba, am o carte de la el cu autograf).
Ca să intri în salonul propriu-zis al Bodeguitei trebuie să treci prin bucătărie, care n-are nimic din fastul și eleganța saloanelor de la Habana libre, Tropicana, International. Totul este de-a dreptul sărăcăcios, mai simplu chiar decât un modest bufet de țară, dar așa a fost Bodeguita din totdeauna, de se credea mereu primejduită s-o închidă inspecția sanitară. Numai că aici își sorbea Hemingway paharul de mojto, iar Gullien, într-un colț, cioplea versurile lui ciudate: Cartar cadezas como canas / chas, chas, chas. Scaune lungi de lemn abia geluit, grele, negre, simple. Pereți spuziți de iscălituri și felurite alte inscripții ce au căpătat rang de document. Cine are curiozitatea să încerce a descifra numele și propozițiile zgâriate în tencuială cu fel de fel de instrumente și în toate limbile pământului, va afla lozinci revoluționare (Viva Puerta Rico libre!, A conquista todo el poder in Chile!), ori glume („Acesta este un cimitir al elefanților!”), ba și declarații de amor, ori Dumnezeu mai știe ce, totul zdravăn afumat de trabucurile Partagas, Serbio ori Cazadores. (Noi, la Iași, restaurând Bojdeuca lui Creangă din Țicău, am preschimbat-o într-o sclivisită și perfectă casă turistică de patru stele, cu toate dreptele perfecte și colțurile la 90 de grade, devenită lună-n toate cele și-n rest, opacă… muzeistic!)
Fără amintirea lui „Papa”, dar și fără incrustațiile-n zid, Bodeguita ar fi rămas un bufet de mâna a șaptea și cam atât. Faima localului s-a transformat în aură și, astăzi, a găsi o masă liberă acolo echivalează cu un câștig la loterie… La masa lungă de lemn afumat bem nemaipomenitul coniac spaniol Felipe II și sporovăim – mediul obligă! – despre faimoasa literatură a Americii Latine. Ridic privirea, urmând firul havanei Cazadores și observ cu uimire că, deasupră-mi, atârnat cu niște sfori de tavan, se află un… scaun! Aflu că a aparținut celui dintâi gazetar care a scris despre Bodeguita: Leandru Garcia, de la ziarul „El Pais”. Mare și pasionat călător, ca și Papa, se zice că a murit în 1957 într-o călătorie din care, nu se știe de ce și cum, n-a mai revenit niciodată. Scaunul îl așteaptă. Poate cândva – nădăjduiește Martinez – s-o întoarce…
