Olga

S-a dus și Olga! În rastelul de la „Eternitate”, unde răposații sunt aliniați ca-n vitrină de muzeu (și unde ne va fi hărăzit și nouă un locșor provizoriu), Olga Rusu arborează un rictus al suferinței – încă un semn, dacă mai era nevoie, că despărțirea de cele lumești ușoară și senină n-are cum fi. Și Olga, și Liviu, soțul ei, mi-au fost colegi de grupă în Universitatea anilor ’57-’62; eram teribil de săraci, învățam parcă în disperarea să nu ne ia cineva studenția înapoi – era singurul nostru bun lumesc și ni-l apăram tocind cu înverșunare sumedenie de cursuri utile, deopotrivă cu altă sumedenie, de tot inutile.
Liviu s-a numărat printre cei dintâi foști colegi strămutați definitiv la „Eternitate”. I-am publicat întâia carte la „Junimea”, în 1976 („Vreme trece, vreme vine”), și viața i s-a schimbat spectaculos: dintr-un june filolog șuetard și jemanfișist a devenit un cercetător împătimit într-ale muzeografiei, autentic model al dedicării în profesie. Olga i-a fost mereu alături (au semnat împreună, între altele, cercetarea „Lumea rromilor în Moldova”) și, după mutarea lui Liviu pe cealaltă lume, a continuat și adâncit investigațiile documentaristice în istoria Iașilor. Îi datorăm colecționarea și ordonarea imaginilor din urbea de odinioară, înmănunchiate în albume ce recreionează înfățișarea Iașilor de altădată, cu firesc accent pe făptura edificiilor dispărute.
Olga a coborât, acum, în împărăția subpământeană a „Eternității”, ale cărei eflorescențe supraterane le-a examinat și catalogat piatră cu piatră, până la gingașe amănunțimi de genul „în partea dreaptă a bustului, în incizia lăsată de o schijă din al Doilea Război Mondial, în fiecare vară își construiesc cuib două păsări…” (la mormântul lui Dimitrie Anghel). Totul fiind tratat cu prețuirea cuvenită unui fond cultural de mare excepție – motiv pentru care și-a și intitulat cartea din 2008 „Patrimoniul cultural ieșean: Cimitirul Eternitatea”. Cele 434 de pagini adună o cantitate enormă de informații (te întrebi cum și de unde au putut fi culese atâtea detalii biografice!) despre 1.180 de personalități, de la Kogălniceanu și Creangă la al de Carmil Tocănel (care a compus Imnul Papal însușit de Vatican), la generalul Cerchez, căruia Osman Pașa i-a predat sabia la capitularea Plevnei, ori la sublocotenentul moldovean mort acum șapte ani în Irak. E-un fel de „Who´s who” ieșean, implacabil rămas deschis.
Rătăcind printre mormintele conștiincios inventariate de Olga Rusu afli și eroi ai războaielor mondiale, și funcționari cfr, și foști mari proprietari, și ofițeri mărunți, și actori de renume, și neveste de rând, și mari oameni de stat, și unioniști, și antiunioniști, și comuniști, și anticomuniști – destine împlinite, destine ratate ale unor trecători prin astă lume în care au izbutit să lase fie urma notabilă a vreunei înfăptuiri, fie o mărturie funerară în piatră cu valoare artistică de sine stătătoare. O carte menită să atragă mai hotărât atenția asupra grijii pentru păstrarea memoriei celor care nu mai sunt și să demonstreze încă o dată legitimitatea avertizării lui Asachi „Un popor fără morminte moare și nu are dreptul la dăinuire și istorie”.
La „Eternitatea”, Olga s-a înregimentat printre personajele cărții sale. Din grupa de filologi 234, care au pășit pragul Almei Mater în 1957, a mai rămas cam jumătate. Și la fiecare despărțire definitivă ne amintim spusele lui Efrem Syrul: „Omul moare de atâtea ori de câte ori pierde pe unul de ai săi”. Ori, altfel spus, de Victor Eftimiu: „Cu fiecare dintre cei / De care moartea ne desparte / Murim și noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei.”