Copiii ai căror părinți divorțează cresc adesea cu ideea că experiența aparține trecutului – un capitol închis, depășit odată cu vârsta adultă. Realitatea psihologică arată însă că divorțul părinților lasă urme mult mai persistente decât se crede, mai ales în felul în care persoana ajunge, la maturitate, să construiască și să trăiască relațiile de cuplu. Nu este vorba despre o condamnare la eșec sentimental, așa cum sugerează uneori discursul popular, ci despre un set de tipare emoționale învățate timpuriu, care influențează discret felul în care iubim, avem încredere și gestionăm conflictul.
Una dintre cele mai ample cercetări pe această temă a fost realizată de sociologul american Nicholas Wolfinger, care a analizat date longitudinale despre mii de adulți proveniți din familii destrămate. Studiul său a arătat că persoanele ale căror părinți au divorțat au, statistic, șanse mai mari să treacă și ele printr-un divorț la rândul lor, iar acest risc crește semnificativ atunci când și partenerul provine dintr-o familie cu o istorie similară. Wolfinger a numit acest fenomen „efectul de divorț moștenit”, subliniind însă un aspect esențial: nu este vorba despre o predestinare genetică sau despre un blestem al familiei, ci despre tipare comportamentale și emoționale învățate din observarea directă a modelului parental – moduri de a gestiona conflictul, de a comunica nemulțumiri sau de a face față dezacordurilor, absorbite inconștient în copilărie și reproduse ulterior, fără o conștientizare clară a originii lor.
Efectele nu apar identic la toți copiii care trec prin divorțul părinților. Pentru unii, experiența generează o teamă persistentă de abandon, care se manifestă la maturitate printr-o nevoie excesivă de asigurări din partea partenerului sau, dimpotrivă, printr-o tendință de a se retrage emoțional înainte ca respingerea anticipată să se producă efectiv – un fel de strategie preventivă împotriva durerii pe care au trăit-o deja o dată, prin separarea părinților. Pentru alții, divorțul devine un model de rezolvare a conflictului: dacă părinții au ales despărțirea în locul negocierii dificultăților, copilul poate interioriza ideea că renunțarea este o soluție validă și relativ rapidă atunci când o relație devine complicată, în loc să vadă persistența prin dificultăți ca pe o opțiune firească.
Important este că aceste tipare nu funcționează ca niște sentințe definitive, ci ca niște înclinații care pot fi recunoscute și ajustate prin conștientizare activă. Prima soluție practică este identificarea explicită a modelului parental interiorizat. Mulți adulți nu au reflectat niciodată direct asupra întrebării simple: ce am învățat, de fapt, din felul în care părinții mei gestionau conflictul, afecțiunea sau distanțarea? Această reflecție, făcută eventual în scris sau într-o discuție cu un terapeut, ajută la separarea tiparului moștenit de propria alegere conștientă din prezent, oferind persoanei posibilitatea de a decide activ ce păstrează și ce dorește să schimbe din acel model.
A doua soluție ține de comunicarea deschisă cu partenerul actual despre aceste origini emoționale. O persoană care recunoaște, de exemplu, că tinde să se retragă la primul semn de conflict din cauza fricii de o despărțire similară celei trăite în copilărie poate explica acest tipar partenerului, transformând o reacție altfel greu de înțeles într-un context clar. Această transparență reduce riscul ca partenerul să interpreteze retragerea drept dezinteres, permițând cuplului să dezvolte împreună strategii care să compenseze tiparul moștenit, în loc să-l lase să funcționeze needucat, în fundal.
A treia soluție este construirea deliberată a unor experiențe de conflict rezolvat, nu evitat. Pentru cineva care a crescut asociind neînțelegerea cu ruptura definitivă, cea mai valoroasă experiență terapeutică este tocmai dovada practică, repetată, că un dezacord poate fi depășit fără ca relația să se destrame – fie prin terapie de cuplu, fie prin exersarea conștientă, în cuplul actual, a unor discuții dificile duse până la capăt, cu răbdare, în loc de retragere sau renunțare prematură. Fiecare astfel de experiență funcționează ca o corecție treptată a modelului interiorizat în copilărie.
Divorțul părinților rămâne, fără îndoială, o experiență formatoare, dar influența sa asupra vieții de adult nu este nici fixă, nici ireversibilă. Cu conștientizare, comunicare și practică deliberată a rezolvării conflictelor, tiparele moștenite din copilărie pot fi recunoscute, înțelese și, în cele din urmă, rescrise – nu prin ștergerea trecutului, ci prin construirea activă a unui model diferit în prezent.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753 937 223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
