S-a izbutit primul transplant de cord la Iași! La Institutul de Boli Cardiovasculare, o echipă condusă de directorul instituției, prof. dr. Tinică, un basarabean de mult ieșenizat, cu susținerea directă a coordonatorului de programe, prof. dr. Horațiul Moldovan, șeful Clinicii de chirurgie vasculară de la Spitalul Floreasca, și cu o consistentă contribuție a unor specialiști localnici implicați în operații similare în centre din țară și din străinătate, a primit inimă nouă un vasluian de 44 de ani aflat de mai multă vreme între viață și moarte. Are și alte patologii, intervenția a fost dificilă, se speră că va fi un succes.
De ce atât de târziu un astfel de necesar act operator major, câtă vreme întâia solicitare oficială de acreditare a ieșenilor datează din 2005? Să zicem că-i vorba și de o vitregie a sorții: în 2018 a ars în mare parte clinica de la ultimul etaj al Spitalului „Parhon”, inclusiv porțiuni din aparatură, refacerea a durat mult, și Clinica nu-i nici acum întrutotul suficientă ca spațiu, condițiile de acreditare a transplantului cardiac au devenit, în timp, tot mai restrictive și mai dificile, iar „Institutul inimii”, cert de-o vreme la Iași, cum apare, cum dispare dintre proiectele bugetate. În fine, deși mult întârziat, primul pas s-a făcut! Interesant ecoul în presa zilei: evenimentul a fost primit cu anume parcimonie parcă, ceea ce arată că transplantul cardiac începe să se așeze în preajma firescului, mai ales dacă-l compari cu enorma pletoră de comentarii entuziaste dedicate semiizbândei prof. Barnard în cazul Washkansky, cel care a supraviețuit doar 18 zile primului astfel de transplant din lume, ținând, în 1967, atenția trează a planetei săptămâni în șir, la concurență cu fabuloasa aselenizare a americanilor.
L-am cunoscut pe Barnard și păstrez câteva amintiri ce merită rememorate. Chirurgul devenise adevărat erou pretutindeni aplaudat, și editura „Junimea” a reușit să publice aproape imediat cărțile lui unicat. Pentru izbânda de cert pionierat, Barnard n-a primit așteptatul și cuvenitul premiu Nobel dintr-un motiv cât se poate de…politic: venea dintr-o țară care practica Apartheidul! (Nu prea văd legătura, dar iată că și-n astfel de cazuri, politicalele nu ezită să se implice!) Cele două cărți ale lui Barnard, despre care vom face vorbire în cele ce urmează, se publicaseră în mai toate continentele: întâi lucrarea autobiografică O viață, apoi cercetarea destinată publicului larg Inima nu trebuie să moară! Hai să-ncercăm și la „Junimea”.
Pe vremea aceea, editurile încă mai puteau solicita Consiliului culturii (și, evident, educației socialiste) modeste sume în valută destinate traducerii unor titluri valoroase din străinătate (n-a ținut mult!). Trebuia mai întâi obținut copyright-ul. M-am adresat autorului „la ghici”, utilizând ceva informații din Le Monde, și mi-a răspuns, de-a dreptul neașteptat, firma lui de avocatură și impresariat. Era de acord, și cerea 2200 de dolari. Puteam să-i acord 118. La sugestia fostului redactor al fostei reviste Cărți noi, de la fel de fosta Centrală editorială („Scrie acolo, n-ai ce pierde!”) m-am adresat Ministerului Culturii, Pretoria, Africa de sud. De unde număr de stradă, al imobilului, și alte detalii? A mers totuși, ca pe vremuri la noi, când era destul să scrii pe plic „Domnului Protopopescu, în Păcurari”…
Totul pe atunci se trimitea cu poșta, adesea cu vaporul, plicurile mai puțin obișnuite zăceau o vreme și pentru atenta analizare securitistă a conținutului, atât la expeditor, cât și, probabil, la destinatar, astfel că dura la nesfârșit. Virtuțile poștale ale internetului nu le pot aprecia cât se merită decât cei care se duceau cândva, cu epistola corespunzător francată în pălărie, s-o depună cu mâna lui la ghișeul Oficiului poștal… Nu știu care va fi fost stadiul relațiilor Africii de Sud cu România de atunci, dar am primit relativ repede telegrama aprobatoare a reprezentanților dlui Barnard, care s-au arătat dispuși să acorde „unei țări aflate în curs de dezvoltare” dreptul de copyright, urmând să transferăm cei 118 dolari în contul unui azil de bătrâni din, dare-mi-se, Zambia. (Îmi pare rău că toate aceste misive poștale nu s-au păstrat – în graba în care s-a demolat sediul Editurii spre a face loc noului Bulevard al „Independenței”, arhiva, aflată într-un subsol, a fost pur și simplu uitată, și acum se află la îndemâna arheologilor viitorului, betonată sub asfaltul noii artere ieșene.)
Dar cea dintâi carte a lui Barnard apăruse, și autorul, venit în România, a conferențiat la Facultatea de Medicină (militară) din București. Evident, m-am dus acolo, unde m-am aflat într-un amfiteatru populat încă din vremea aceea cu studenți bine știutori ai englezei, iar lui Barnard părea că-i place să se afle star în agora. I-am dus, după terminarea conferinței, cartea tradusă de noi, O viață, care încă mirosea proaspăt a cerneală tipografică. Părea mirat că nu vorbesc engleza (și eu mă mir, da-i prea târziu!) și a trecut, foarte firește, la franceză (de, cu rusa… n-am cutezat să încerc). A remarcat calitatea proastă a cartonului copertei (asta ofereau tipografiile atunci, pe-o parte carton relativ velin, pe cealaltă, Domnul cu mila!) și foarte bună a tiparului, a așternut un autograf pentru „Junimea” și junimiști, nu înainte de a-mi promite că a doua lui carte, Inima nu trebuie să moară, o vom putea edita cu dezlegarea lui directă, fără nici o pretenție financiară. Ceea ce s-a și întâmplat, ba am primit și un grupaj de fotografii ce și-ar fi aflat locul adevărat în opul autobiografic O viață.
Fotografiile le-am tipărit într-o anexă finală din cea de a doua carte, Inima nu trebuie să moară („Junimea”, 1972). Era scrisă pe înțelesul tuturor, și poate fi citită cu mult folos și acum, chiar dacă deceniile scurse au adăugat sumedenie de noutăți în domeniu. Transplantul este cercetat și dintr-o perspectivă general-filosofică, dar și din aceea a unui onest popularizator care nu se sfiește să coboare cu premeditare nivelul expunerii, spre a-i fi înțelese și urmate sfaturile, nu tocmai conforme cu rigorile tratamentelor prescrise prin tradiție afecțiunilor cardiace.
Dacă descoperirea ulterioară a Ciclosporinei a dat cuvenitul impuls transplantului de organe, acționând asupra reacției de respingere proprie organismului uman, inima cea nouă „se montează” și acum exact după procedurile descrise și practicate de Barnard. Ironia sorții: o boală (aterele!) i-a afectat mobilitatea mâinilor chirurgului și nu i-a mai permis niciodată să opereze. A murit în 2001, desigur… de inimă. Până în ultima clipă și-a păstrat rangul de mare star și i s-a acordat pretutindeni atenția și răsfățul cuvenit. Încă mai dădea bine pe ecranul televizorului și izbutise să cucerească, printre alte, răscunoscute vedete ale ecranului, între care și pe… Lollobrigida, ceea ce i-a adus fireasca parte de invidie și resentimente.
…Ca să vezi cum se leagă, se-ncurcă și se-nvârt toate pe lumea asta, de-am ajuns de la Tinică la… Lollobrigida!
