„Fericirea noastră a durat 31 de ore”, mi-au spus Ramona și Ciprian. Și nu înțelegeam de ce?! Doi oameni care se iubesc, care s-au admirat în secret încă din perioada liceului, fiind în aceeași clasă, ca mai apoi să se îndrăgostească cu adevărat pe perioada studenției și să-și unească destinele într-o zi superbă de 26 octombrie 2013 să adune împreună, în aproape 20 de ani, doar 31 de ore de fericire…? Totul era confuz pentru mine. Însă totul era clar și adevărat pentru interlocutorii mei. Așa a început povestea.
- „Au urmat doi ani de lacrimi amare, de tristețe, de doliu sufletesc”
Trecuseră aproape 7 ani de la căsătorie, ani plini de iubire, în care și-au dorit din tot sufletul un copil. În iunie 2020, după multe tratamente medicale, analize, rugăciuni și speranțe, Dumnezeu le-a dăruit cel mai așteptat dar, un băiețel. Atingeau cu mâinile, pentru prima dată, minunea lor, copilul mult dorit. Era o stare de beatitudine, de fericire nemaiîntâlnită, pe care o încercau pentru prima dată. „Însă fericirea noastră a durat 31 de ore tremurânde. Atât. Băiețelul nostru își împlinise menirea pe această lume și lăsase în urma lui o pustietate și o durere de nedescris în cuvinte”, ne-a spus Ramona.
Încep să înțeleg. Și vreau să aflu cum a decurs viața celor doi tineri după ce și-au pierdut copilul mult dorit: „Au urmat doi ani de lacrimi amare, de tristețe, de doliu sufletesc. Ne-au ținut uniți credința în Dumnezeu și gândul că nimic în lumea asta nu se întâmplă fără un motiv. Dumnezeu ne adusese la îndeplinire cea mai arzătoare rugăciune de cuplu, de a avea un copil. Am gustat din bucuria de a deveni părinți, de a aduce în lume acea mică scânteie de viața și simțeam în adâncul sufletelor că Dumnezeu avea un plan cu noi”.
- Drumul spre adopție
În situații similare, unii părinți clachează, se adâncesc în durere și nu mai pot să iasă din ghearele suferinței. Alții se separă, își caută un alt drum, dar mereu trăiesc cu acel gol în suflet pe care nu găsesc cu ce să-l umple. Însă nu a fost cazul soților Ramona și Ciprian.
În anul 2022, ei au decis că este necesar pentru sănătatea lor, pentru armonia vieții pe care și-o doresc în continuare, să lase deoparte trecutul, să se resemneze și să încerce să fie fericiți devenind din nou părinți. Altfel. A fost o decizie firească, cumva perioada doliului i-a condus spre această opțiune. În acea perioadă, tinerii și-au reconfigurat proiecția asupra viitorului și au acceptat, nu ușor, că trecutul rămâne în trecut și că lacrimile și suferința nu le aduc copilul din mormânt.
„Cel mai simplu exercițiu de imaginație, care ne-a dat cel mai sincer răspuns la întrebarea dacă putem adopta, a fost să ne proiectăm în viitor cu și fără copii, așa că, metaforic vorbind, l-am coborât pe Iisus din icoane în inimile noastre, iar practic, am accesat site-ul DGASPC Suceava, am pregătit documentele necesare atestării ca familie adoptatoare și am parcurs pașii procedurali pentru a fi atestați”, ne-au spus cei doi soți.
- „Cred că atunci am simțit o fărâmă din Rai”
La începutul lunii mai a anului 2023, încurajați de Gabriela Prundel de la Compartimentul Adopții și postadopții din cadrul DGASPC Suceava, cei doi suceveni au vizualizat fotografiile a doi copilași de pe listele profilului public (a copiilor greu adoptabili): „Încă mai avem tipărită în memorie imaginea din fotografie a unei fetițe micuțe, în vârstă de 3 ani și 9 luni, firavă, cu mânuțele prinse în rochița cu care era îmbrăcată, și a unui băiețel de 1 an și 11 luni, cu un zâmbet larg. Am aflat că sunt frați biologici, că locuiesc la asistente maternale diferite, în comune cu o distanță considerabilă între ele. (…) Cred că atunci am simțit o fărâmă din Rai”, spun cei doi soți.
Și iarăși m-au pus în dificultate. Încerc să pot cuprinde fiecare cuvânt, fiecare emoție pe care Ramona și Ciprian sunt dispuși să le ofere.
26 mai 2023 este o zi pe care cei doi soți nu o vor uita niciodată. A fost prima întâlnire: „Nu știm dacă putem cuprinde în cuvinte trăirile din acea zi. În momentul în care ne apropiam de casa unde era găzduit băiețelul simțeam amândoi că rămâneam fără aer. Credem că în acele momente am simțit o fărâmă din Rai”.
Pentru ei a fost un cumul de bucurie, curiozitate, nerăbdare, împlinire, mulțumire. Și ce amintiri! Micuța Mihaela îi aștepta în drum, cu asistenta maternală lângă mașina cu care veniseră „părinții”, iar Dragoș era în curtea asistentei maternale, puțin nedumerit. Când au coborât din mașină, au observat „privirea rezervată și analitică a Mihaelei”. Au simțit-o temătoare. În momentul în care au salutat-o și i-au întins brațele (ce bucurie!), au primit cel mai frumos surâs. Băiețelul, Dragoș, stătea pe pragul casei, în așteptare. Când au deschis poarta și i-a văzut, copilul a râs și a fugit cu brațele întinse spre Ramona și Ciprian: „Momentul a fost angelic. Am simțit că îi cunoșteam deja de o viață și că ne așteptau”.
- Proba de foc pentru părinți
Cei doi părinți aveau să afle de la specialiștii de la Protecția Copilului Suceava că Mihaela și Dragoș cu fost vizitați și de alte familii care își doreau să adopte copii. Dar au fost refuzați. De trei ori. De către trei familii. Dacă Ramona și Ciprian nu ar fi continuat procedura adopției, ar fi urmat ca celor doi frățiori să li se întocmească dosare separate, pentru a fi adoptați separat: „Inițial, ne-am întrebat care ar fi putut fi motivul refuzului? Noi îi vedem aproape perfecți. Acum știm că Dumnezeu avea în plan să ne întâlnim și să fim împreună. Iar acele refuzuri au fost doar un parcurs pentru ca noi să formăm o familie”.
Mihaela, care împlinește în luna septembrie 7 ani, și Dragoș, care a împlinit în luna iunie 5 ani, au învățat ce înseamnă să fii frate/soră în noua casă, în casa Ramonei și a lui Ciprian, în casa adevăraților părinți.
Pentru că au locuit la asistente maternale diferite, copiii nu au conviețuit niciodată împreună. Au învățat mai nou să se accepte reciproc, să se iubească, „să fie frățiori”. La început a existat gelozie între ei, fiecare încerca să domine, să le acapareze atenția părinților.
Prima jumătate de an cu Mihaela și Dragoș a fost pentru părinți cea mai intensă. Viața lor s-a schimbat la minut. În locuința mereu ordonată, în care se auzea doar ticăitul ceasului, au tăbărât doi mici năzdrăvani și au schimbat totul. În prima zi a trebuit să se adapteze cu faptul că erau jucării peste tot, că era multă gălăgie: râsete, țipete, tropăituri, sirene de mașini, jucării împrăștiate peste tot etc.
Apoi a trebuit să se adapteze cu locurile de joacă din parc, cu gătitul altor mâncăruri decât ce consumau ei în mod obișnuit, cu numele canalelor TV pentru copii, cu invadarea patului în timpul nopții și cu lipsa de odihnă.
Schimbarea radicală și bruscă din cotidianul boem și liniștit al celor doi soți suceveni, la gălăgia și dinamica aduse de cei doi copii, a fost o mare încercare. Au fost și momente în care cei doi soți s-au simțit copleșiți de toată schimbarea din viața lor. A fost greu. O spun chiar și acum. Primele luni au însemnat proba de foc pentru părinți, din tot procesul adopției. Rutina și dinamica familie s-au format cam după doi ani. Acum se cunosc din priviri și formează o familie fericită.
- Transformare. Ajutor
În casa celor doi părinți adevărați, Mihaela s-a transformat din copila care nu lăsa bucata de pâine din mână (la propriu, spune Ramona), la copila cu visuri îndrăznețe, acela de a ajunge „judecătoarea care face repede dosarele pentru ca toți copiii să aibă părinți”. Pasiunea ei este cântatul. După o lună de canto, Mihaela a câștigat primul premiu la un concurs de muzică ușoară. Este o fetiță energică, jovială, sociabilă, ordonată, „artista casei”.
Dragoș s-a transformat din băiețelul care purta scutec și știa să spună doar „luna”, „apa”, „papa”, la băiețelul calm, analitic, profund, care visează să ajungă „polițist-pompier să prindă hoți și să meargă cu girofarul”. Îi place să se implice în activități culinare, este prezent în bucătărie când aude că se gătește și savurează mâncarea… „el este filozoful casei”.
Pe parcursul procedurii de adopție, Ramona și Ciprian au cunoscut cel puțin trei persoane din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Suceava care le-au netezit cumva pașii. Își amintesc cu drag de „învățăturile doamnei Elena Roman”, cu privire la gestionarea posibilelor situații dificile care pot apărea pe parcursul anilor, de Gabriela Prundel, care le-a insuflat optimism, dar și multă responsabilitate și i-a făcut să înțeleagă procedura adopției și, mai ales, le-a dat încredere să nu fie restrictivi la criteriile de potrivire cu potențiali copilași. Nu în ultimul rând, psihologul Georgiana Marțuneac le-a dat sfaturi concrete, ori de câte ori au avut nevoie.
- Univers
Este atât de simplu și complex în același timp universul acestei familii de suceveni care a adoptat frățiori abandonați de cei care le-au dat viață! Este multă emoție, trăire, iubire, înțelepciune, credință. Pe parcursul celor trei ani de când formează o familie împreună cu cei doi frățiori, au fost cuprinși de nenumărate momente pline de emoție, de la primul scutec schimbat, până la serbarea de premiere de final de an școlar. Le-a tresăltat inima de fiecare dată. Sunt uniți și se sprijină mereu unul pe celălalt. Sunt părinți responsabili și orice dificultate este trecută împreună. Emoții sunt și când ies cu copiii în parcul de joacă, să nu se lovească, și când trec pe lângă o masă, să nu dea cu capul în vreun colț sau să tragă ceva. Părinții au emoții și la cum interacționează copiii lor cu persoanele străine, au emoții să nu spună vreo „bazaconie”, să nu facă „o poznă” etc. Însă pentru Ramona și Ciprian, totul este o emoție vitală, la modul cel mai concret, tocmai aceste emoții le dau farmec existenței și îi fac fericiți.
- Pentru Ramona și Ciprian, fericirea însemnă să aibă copii
Au existat și în cazul lor, cum există la majoritatea cuplurilor care își doresc să adopte copii, persoane care au avut păreri diferite și care le-au adresat întrebări dificile: „ce vă lipsește vouă, necaz pe cap?”; „știți voi ce apucături vor avea?”; „dați liniștea tinereții pe o bătrânețe tulbure?”; „dacă vă dă în cap când crește?”. Pentru ei a fost simplu să le înțeleagă pe acele persoane și acele temeri, pentru că fiecare are experiența lui de viață și limite ale acceptării.
Pentru Ramona și Ciprian, fericirea însemnă să aibă copii.
„Ne place să auzim cel mai sincer <te iubesc> spus și de pe oliță, și după o discuție profundă, să vedem cel mai dulce zâmbet când deschidem ușa casei, după o zi obositoare la serviciu, să simțim căldura mânuțelor care ne strâng în drum spre grădiniță, să ne bucurăm când reușim să facem bastonașele corect și multe altele… În asta constă fericirea noastră”, au spus cei doi părinți.
Pentru cei care își dau cu părerea în sens negativ despre adopție, despre copii, despre diferite temeri legate de copiii din sistemul de protecție, cu siguranță fericirea lor are alte valențe. Mai mult, cei care trec prin această experiență știu că niciuna din acele persoane nu le va crește copiii, nu le va plăti facturile, nu va merge cu micuțul lor la medic în locul lor când le este rău/greu, așa că acele vorbe rămân doar vorbe.
- Susținere
Au fost și persoane care au susținut demersul Ramonei și al lui Ciprian de a adopta copii. Printre aceștia s-au aflat părinții lor, sora, unchi, mătuși, verișori, nași, colegi de serviciu, pentru că procesul adopției angrenează, nevoit, mai multe persoane: „Mare este împlinirea să vedem că sunt persoane care trăiesc alături de noi marile emoții. Bunicii (părinții noștri) și sora sunt cei mai puternici stâlpi de susținere emoțională. Mihaela și Dragoș au reîmprospătat relațiile cu părinții, noi am devenit mai recunoscători și mai conștienți de eforturile depuse în timpul tinereții pentru a ne face oameni mari, iar ei, dragii, se simt utili în viețile noastre”.
- Au învățat ce înseamnă răbdarea
Am fost curioasă să aflu de la cei doi părinți dacă procesul adopției a fost greu. Documentele necesare pentru atestare li s-au părut firesc a fi solicitate (un cazier, o adeverință de venit, niște adeverințe medicale, o recomandare etc.) și au fost ușor de obținut. Cursurile și evaluările premergătoare atestării „au fost plăcute, deloc presante sau incomode”. În schimb, a fost ceva mai complicat pentru ei să învețe să aibă răbdare: „Timpul acela până a apărut magia cu copiii pe profilul public sau timpul de așteptare până s-a întocmit dosarul pentru încredințare, timpul până s-a acordat termen în instanță pentru încuviințarea adopție”.
Procedura adopției i-a învățat pe cei doi soți să fie răbdători și să aibă mai multă încredere în instituțiile statului, pentru că unii funcționari își fac bine treaba și sunt profesioniști: „Până la urmă, și o sarcină la termen durează 9 luni, așa și cu adopția, are timpii ei de evoluție. Adopția ne-a impus să devenim adaptabili. Adică, din cuplul cu viteza vieții dată pe încet, din abundența timpului liber, într-un timp extrem de scurt (minutul în care copiii au făcut primii pași în casă) a trebuit să ne adaptăm și să acceptăm că totul era schimbat în viața noastră. Această schimbare vine la pachet cu necunoașterea de a fi părinte de copil gata crescut”. Aici cred ei că este diferența majoră față de copiii naturali. La copiii naturali, părinții au timp de 9 luni să se pregătească pentru întâlnirea magică, apoi schimbarea vine treptat, odată cu creșterea copilului, au timp cumva să se adapteze din mers, pe când la adopție totul este fulgerător, viitorii părinți se trezesc deodată cu copilul mare și ei au sărit câteva etape din evoluția lui fizică, mentală, emoțională. Ei cunosc, de asemenea, doar câteva informații minime despre copiii pe care îi adoptă, copii care mai vin și cu traumele din trecut, și proaspătul părinte trebuie să facă față la toate aceste provocări: „Noi ne-am tot imaginat cum va fi după momentul în care îi aducem în familie, ne pregăteam în liniștea serilor citind sau vizionând tot felul de specialiști în educația copiilor, dar realitatea a fost zguduitoare și mult mai consistentă decât la ce ne așteptam”.
Adopția i-a motivat foarte mult pe ce doi soți și i-a făcut să schimbe viteza vieții, cum le-a spus un coleg, „ne-a dat foc la ghete”.
Apariția copiilor i-au determinat să ia decizii la care nu au fi îndrăznit vreodată înainte. Au vândut apartamentul în care locuiau și care le eram foarte drag și s-au canalizat spre o casă… la curte. Mai au puțin și reușesc să ducă la împlinire acest demers de mare anvergură pentru ei, pentru orice familie. Adopția i-a mai învățat să fie disciplinați și atenți cu timpul. Acum, ei prețuiesc altfel fiecare moment, fiecare trăire, sunt mai atenți la program și încearcă să se comporte așa cum ar dori ca cei mici, copiii lor, să se comporte când vor ajunge adulți.
- Tudor, al treilea copil adoptat
Adopția a dat sens vieții acestei familii din județul Suceava. Ei simt că li s-a acordat șansa să schimbe în bine două destine firave. Dumnezeu le-a trimis în viață „doi omuleți mici” asupra cărora să le reverse iubirea: „Este mirific să-i privim și să vedem că au crescut frumos, că au încredere în ei, că se simt iubiți și protejați, că acum conviețuiesc în armonie, că au devenit empatici, că au și ei visuri mărețe”.
Adopția i-a mai învățat pe cei doi soți să se bucure de lucruri imprevizibile și să fie deschiși la provocări. Acum, după cei trei ani în care au crezut că sunt la maximum trăirilor înălțătoare sufletului și că sunt o familie împlinită, Dumnezeu le-a demonstrat că de fapt nu erau atât de împliniți și le-a adus în viața lor pe frățiorul mai mic, Tudor. O altă minune. Ramona și Ciprian au ales să mai adopte un copil, un băiețel, care este frate biologic cu Mihaele și Dragoș.
„De ziua lui Dragoș, pe 19 iunie 2026, am avut prima întâlnire cu micuțul Tudor, fratele născut de aceeași doamnă, dar care este în inimile noastre dintotdeauna (așa cum spun frățiorii). Despre el știm că are 1 an și 7 luni, că este extrem de simpatic, că este fratele Mihaelei și al lui Dragoș, că este copilul nostru”, spun cei doi părinți, care știu că povestea lor continuă, că va fi greu, dar atât de frumos încât nu vor simți greutățile, ci doar bucuria că sunt părinții a trei frățiori minunați.
