Politicienii se plâng că nu sunt înțeleși (e drept, cam voalat) de masele populare, că bunele lor intenții (Trump le spune ”minunate”) sunt tratate cu indiferență, în cel mai bun caz, și că pretențiile noastre față de acțiunile lor sunt exagerate. Doar cei din justiție se simt mai oropsiți de tratamentul celor mulți decât ei. Este drept că și cei în uniformă sau în sutană consideră că nu beneficiază de considerația pe care o merită.
Întâmplător, toți sunt plătiți de la buget, adică noi nu le alimentăm suficient veniturile din impozitele noastre. Au dreptate? Probabil că nu. Dar nu putem să-i punem la punct, pentru că noi i-am pus să ne reprezinte, cu mari ”succesuri”, prin votul nostru, iar ei și-au adus ca sprijin pe cei din justiție, servicii, armată sau biserică.
Nu trebuie deloc uitată funcționărimea, de partid și de stat, care pune în practică ideile politicienilor. Sunt atât de mulți și de puternici, încât s-a ajuns în momentul în care ei cer, pretind, de la cetățeni, nu invers. Ca la noi, la nimeni sau numai în fostul spațiu sovietic.
Dar să vedem ce pretenții avem noi, cetățenii, de la ei, încât s-au supărat iremediabil. Dar nu demisionează și nu încep o activitate pe cont propriu, de parcă ar fi calificați doar pentru funcții politico-administrative.
Este prea mult să pretindem calificare în domeniul pe care îl conduc, să activeze măcar patru ore din opt în zona pentru care sunt plătiți (este prea multă hărnicie) și să manifeste puțină dedicație în îndeplinirea atribuțiilor, să-și recunoască erorile (voite sau nu), să-și ceară iertare în public pentru promisiunile neonorate (îmi place termenul) și să promită din nou că vor activa onest în slujba națiunii? Este exagerat și de netolerat să avem asemenea dorințe? Cred că nu. Dar, în România, ”confiscată” de actuala elită, nu contează ce cred eu și ceilalți votanți.
Pentru a fi corect în abordarea subiectului, trebuie să expun și pretențiile lor față de majoritatea mută (și surdă, și oarbă) care i-a propulsat la butoane. Sunt cerințele pe care eu le-am descifrat. Demnitarii noștri consideră că suntem practic obligați să-i credem, indiferent de promisiune sau angajament, să-i iertăm când ratează obiectivele, să nu le reproșăm absurditățile din declarații și să nu-i comparăm cu alți politicieni mai performanți (puțini, dar sunt).
Se întâlnesc dorințele (pretențiile) noastre cu acțiunile lor? Rar, din întâmplare sau doar verbal, în campaniile electorale. Se pare că satisfacerea pretențiilor votanților este ultima grijă a aleșilor noștri, pentru că au realizat că, aproape fără excepție (și excepțiile sunt dezastroase), tot pe ei îi vom prefera în posturi de decizie.
Avem exemple, și nu puține, de iluștri demnitari fără nicio realizare notabilă în carieră, care stau în funcție până „ies cu picioarele înainte”. Dar ce se întâmplă? Ne este lene sau frică să încercăm cu alții? Îi considerăm pe toți la fel? Greșeală, cred eu. Și ne mai plângem de calitatea conducătorilor.
Iar dacă am greșit când am votat, avem și posibilitatea reală de a pune presiune pe aleșii cam uituci, prin proteste, trageri la răspundere (cele mai eficiente sunt prin rețelele sociale) sau campanii ”om cu om”, menite să dezvăluie lenea, nepriceperea sau prostia. Nu o facem și atunci șansele de înlocuire se diminuează.
Lor nu le pasă de realitate, iar realizarea unei țări ”ca afară” întârzie. Evoluția României și aderarea la cele două mari alianțe (UE și NATO) au făcut, totuși, ca viața economică, socială, culturală etc. să depindă tot mai puțin de ei. Și este foarte bine așa.
P.S. Autoritățile locale, pe care nu prea le-am băgat în seamă (o să mă corectez), nu reușesc să rezolve problema Casei de Cultură. Cum au făcut alte județe? Faceți ca ele și nu vor cere drepturi de autor.
Dan Strutinschi
