Empatia poate fi definită simplu ca abilitatea de a înțelege și a simți, măcar parțial, ceea ce trăiește o altă persoană – atât la nivel emoțional, cât și cognitiv – și de a răspunde la acea trăire cu grijă sau înțelegere. Este adesea privită ca o trăsătură înnăscută, un dar pe care unii copii îl au și alții nu. Realitatea este însă mult mai nuanțată. Cercetările din psihologia dezvoltării arată tot mai clar că empatia nu este doar o predispoziție genetică, ci și o abilitate care se formează prin experiență, model și exercițiu constant. Așa cum învățăm un copil să scrie sau să calculeze, putem – și trebuie – să îl învățăm să înțeleagă și să simtă alături de ceilalți.
Un studiu de referință realizat de psihologul Martin Hoffman, autor al uneia dintre cele mai influente teorii despre dezvoltarea empatiei, arată că aceasta evoluează în etape clare, începând din primele luni de viață și continuând până în adolescență. Bebelușii plâng atunci când aud alți copii plângând, un fenomen numit empatie reflexă, dar abia mai târziu, prin interacțiunea cu adulții și prin limbaj, copiii ajung să înțeleagă că ceilalți au gânduri, emoții și perspective diferite de ale lor. Hoffman a demonstrat că acest proces poate fi accelerat sau, dimpotrivă, blocat, în funcție de modul în care adulții din jur reacționează la suferința sau bucuria celor din jur. Cu alte cuvinte, empatia copilului reflectă, în mare măsură, empatia pe care o vede manifestată acasă.
Acest lucru ne aduce la primul pas concret pe care familiile îl pot face: modelarea comportamentului empatic. Copiii nu învață empatia din discursuri despre bunătate, ci din exemple trăite. Un părinte care își recunoaște emoțiile cu voce tare – „sunt puțin obosit și de aceea sunt mai nervos azi” – și care își cere scuze atunci când greșește, transmite un mesaj mult mai puternic decât orice predică despre respect și înțelegere. Studiile arată că, atunci când adulții denumesc emoțiile, atât pe ale lor, cât și pe cele ale copilului, aceștia dezvoltă un vocabular emoțional mai bogat, ceea ce le permite ulterior să recunoască și să interpreteze corect stările altora. O simplă întrebare, „cum crezi că s-a simțit colegul tău când a fost lăsat pe dinafară?”, poate face mai mult decât ore întregi de morală.
Al doilea element esențial este oferirea de oportunități reale de exersare a empatiei, nu doar discutarea ei în abstract. Școlile care au implementat programe de învățare socio-emoțională raportează rezultate semnificative. Un amplu studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea din Illinois, coordonat de Joseph Durlak, a analizat peste 200 de programe școlare axate pe dezvoltarea abilităților sociale și emoționale și a constatat că elevii implicați în astfel de programe au avut performanțe academice cu până la 11 procente mai bune, alături de o scădere semnificativă a comportamentelor agresive și o creștere a atitudinilor pozitive față de colegi. Activități simple, precum lucrul în echipă la proiecte, jocurile de rol în care copiii trebuie să interpreteze perspectiva altcuiva sau discuțiile ghidate despre conflicte reale din clasă, contribuie direct la dezvoltarea capacității de a te pune în locul celuilalt.
Al treilea pas, poate cel mai neglijat, este cultivarea empatiei prin expunere la diversitate și prin încurajarea curiozității față de experiențele diferite de ale noastre. Copiii care interacționează constant doar cu persoane asemănătoare lor, din punct de vedere social, cultural sau economic, au mai puține ocazii de a-și exersa capacitatea de a înțelege perspective diferite. Atât familia, cât și școala pot crea contexte în care copiii să întâlnească povești, cărți, filme sau persoane cu experiențe de viață diferite de ale lor. Lectura de ficțiune, în special, s-a dovedit a avea un efect surprinzător: cercetătorii Raymond Mar și Keith Oatley au arătat că cei care citesc frecvent proză narativă au scoruri mai ridicate la testele de empatie și de „teorie a minții” – capacitatea de a înțelege ce gândesc și ce simt alte persoane. Explicația este simplă – atunci când urmărim povestea unui personaj, creierul nostru exersează același tip de proces mental pe care îl folosim atunci când încercăm să înțelegem o persoană reală din viața noastră.
Empatia nu este un moft educațional sau un subiect rezervat orelor de dirigenție. Este o competență fundamentală, la fel de importantă ca alfabetizarea sau gândirea logică, pentru că influențează direct calitatea relațiilor pe care copiii le vor construi la maturitate, capacitatea lor de a colabora, de a rezolva conflicte și de a trăi într-o comunitate. Familiile și școlile care investesc timp și atenție în acest proces nu formează doar copii mai buni astăzi, ci adulți capabili să construiască o societate mai unită mâine. Iar vestea bună este că nu este nevoie de resurse speciale pentru a începe – este nevoie doar de intenție, consecvență și, mai presus de toate, de exemplul pe care îl oferim zilnic.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753 937 223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
