„Nu vrea să facă nimic. Stă în pat, se uită în telefon, la teme trebuie să-l trag de mânecă.” Câți părinți nu au rostit, măcar o dată, aceste cuvinte? Iar concluzia vine, de cele mai multe ori, rapid și fără drept de apel: copilul e leneș. E o etichetă comodă, moștenită din generație în generație, dar care ascunde adesea o realitate mult mai complicată. Ceea ce numim lene este, în multe cazuri, oboseală emoțională – o formă de epuizare pe care copiii nu știu să o numească și pe care adulții rareori o recunosc.
Oboseala emoțională nu seamănă cu oboseala fizică. Un copil epuizat emoțional poate dormi zece ore și tot să se trezească fără chef, fără energie, fără curiozitate. Este rezultatul unei presiuni acumulate în timp: programul școlar încărcat, meditațiile, activitățile extrașcolare puse cap la cap, așteptările părinților, comparațiile cu colegii, conflictele din familie sau tensiunile dintre prieteni. Copilul nu are încă vocabularul emoțional al unui adult, așa că nu va spune „mă simt copleșit”. Va spune „nu vreau”, „mă doare burta”, „mi-e somn” sau, pur și simplu, nu va spune nimic și se va retrage.
Fenomenul nu este o impresie a părinților moderni, ci o realitate documentată științific. Cercetătoarea finlandeză Katariina Salmela-Aro, de la Universitatea din Helsinki, studiază de peste două decenii ceea ce specialiștii numesc „burnout școlar”. Studiile sale, realizate pe mii de elevi, arată că epuizarea legată de școală apare încă din anii gimnaziului și se manifestă prin trei semne principale: oboseală cronică față de cerințele școlare, o atitudine cinică sau detașată față de învățare și sentimentul de inadecvare – convingerea copilului că, orice ar face, nu este suficient de bun. Ceea ce este cu adevărat important în aceste cercetări este concluzia că burnout-ul școlar nu are legătură cu lipsa de inteligență sau de voință. Dimpotrivă, apare frecvent tocmai la copiii conștiincioși, care au vrut mult timp să facă totul bine, până când rezervorul s-a golit.
Cum recunoaștem, așadar, oboseala emoțională la cei mici? Semnele sunt adesea deghizate. Un copil care era vesel devine irascibil sau plângăcios din senin. Notele scad fără o explicație evidentă. Apar dureri de cap sau de stomac pentru care medicul nu găsește nicio cauză. Somnul se strică: fie copilul doarme mult și tot e obosit, fie adoarme greu și se trezește noaptea. Refuză activități care înainte îi plăceau – nu doar temele, ci și joaca, sportul, ieșitul cu prietenii. Iar cel mai înșelător semn este tocmai acela pe care îl confundăm cu lenea: apatia, acel „nu-mi pasă” care, în realitate, înseamnă „nu mai pot”.
Vestea bună este că părinții pot face mult, fără psiholog și fără rețete complicate. Prima soluție este să înlocuim întrebarea „de ce nu vrei?” cu întrebarea „ce simți?”. Un copil acuzat de lene se închide; un copil întrebat cu blândețe despre ce se întâmplă în interiorul lui începe, încet, să se deschidă. Zece minute de conversație sinceră pe zi, fără telefoane, fără morală, fără grabă – de exemplu seara, înainte de culcare – valorează mai mult decât orice pedeapsă sau recompensă.
A doua soluție este igiena programului. Dacă săptămâna copilului arată ca agenda unui director de companie – școală, meditații, engleză, pian, sport – undeva trebuie tăiat. Copiii au nevoie de timp nestructurat, de plictiseală chiar, pentru că în acele goluri creierul se odihnește și imaginația se reface. Un program mai aerisit nu înseamnă un copil care „rămâne în urmă”, ci un copil care are resurse să meargă înainte.
A treia soluție ține de exemplul personal. Copiii nu învață gestionarea emoțiilor din predici, ci din imitație. Un părinte care își recunoaște cu voce tare oboseala – „azi am avut o zi grea, am nevoie de o pauză” – îi dă copilului permisiunea de a face la fel. În familiile în care emoțiile se pot numi fără rușine, epuizarea se vede mai devreme și se vindecă mai ușor.
Desigur, există și situații în care oboseala emoțională se adâncește: când apatia durează săptămâni întregi, când copilul vorbește urât despre sine sau se izolează complet. Atunci consultarea unui psiholog nu este un semn de eșec al părinților, ci un gest de responsabilitate, la fel de firesc ca mersul la pediatru pentru o febră care nu trece.
Până la urmă, în spatele fiecărui copil „leneș” se află, aproape întotdeauna, un copil obosit. Iar copiii obosiți nu au nevoie de etichete, ci de adulți care să vadă dincolo de ele.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753937223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
