Trauma de abandon este una dintre cele mai profunde răni emoționale pe care le poate purta un om, iar ea se formează cel mai adesea în copilărie, atunci când figura de atașament principală, adică persoana de care cel mic se simte cel mai legat sufletește, de obicei mama, tatăl sau un alt îngrijitor apropiat, nu este disponibilă fizic ori emoțional în clipele în care copilul are nevoie de protecție și mângâiere. Această absență poate fi una concretă, prin separare, divorț, deces sau plecare îndelungată, dar poate fi la fel de dureroasă și atunci când îmbracă o formă tăcută, prin indiferență, critică permanentă, respingere subtilă ori prin prezența unui părinte copleșit de propriile suferințe, care, deși este acolo cu trupul, lipsește cu sufletul.
Teoria atașamentului – ramura psihologiei care studiază felul în care se formează legăturile afective dintre copil și îngrijitorii săi – a oferit de-a lungul timpului o înțelegere amănunțită a acestor răni timpurii. Psihologul american Mary Ainsworth a desfășurat celebrul experiment în care copiii mici erau observați cu atenție atunci când mama ieșea pentru câteva clipe din încăpere și apoi se întorcea, iar reacțiile lor au permis identificarea unor tipare distincte de atașament nesigur. Primul este cel anxios, în care copilul cere continuu apropiere și se teme neîncetat de pierderea celuilalt, al doilea este cel evitant, în care copilul se ferește de legături strânse pentru a nu fi rănit, iar al treilea este cel dezorganizat, în care dorința de iubire și frica de iubire se amestecă într-un mod contradictoriu și obositor.
Lucrările cercetătorului Bessel van der Kolk despre felul în care corpul reține trauma demonstrează că aceste răni timpurii lasă urme nu doar în memoria emoțională, ci și în sistemul nervos, în modul în care creierul percepe pericolul și în reglarea hormonilor stresului, astfel încât cortizolul – hormonul eliberat în situațiile de încordare – rămâne crescut în mod cronic, iar hipervigilența – adică starea permanentă de a fi cu garda sus și de a căuta semne de pericol – devine o trăsătură obișnuită a celor care poartă această rană.
La vârsta adultă, persoana atinsă de trauma de abandon se confruntă cu o teamă profundă, aproape fizică, că va fi părăsită chiar și de cei care îi oferă o iubire reală și statornică. De aici se nasc gelozii fără temei, nevoia constantă de a fi reasigurat că este iubit, dependența emoțională, dificultatea de a tolera distanțele firești dintr-o relație, dar și reacția opusă, retragerea preventivă, adică ruperea legăturilor înainte ca celălalt să aibă ocazia să plece, ca o apărare împotriva unei dureri anticipate. Adesea, suferința se împletește cu o stimă de sine fragilă, cu convingerea adâncă a faptului că persoana nu merită să fie iubită și cu un gol interior greu de umplut, pe care omul încearcă să îl acopere prin perfecționism, prin obiceiul de a-i salva mereu pe ceilalți sau, dimpotrivă, prin izolare.
Vestea bună, susținută de neuroștiințe este că această rană poate fi vindecată, fiindcă creierul rămâne maleabil pe tot parcursul vieții și are capacitatea de a-și schimba tiparele învățate. Prima soluție practică este construirea unei relații terapeutice stabile cu un specialist format în psihotraumatologie, ramura psihologiei care se ocupă cu vindecarea rănilor sufletești profunde, deoarece prezența constantă, predictibilă și acceptantă a terapeutului oferă creierului ocazia să învețe, prin experiență directă, că legăturile sigure sunt cu putință.
A doua soluție este practicarea zilnică a autoreglării emoționale prin tehnici precum respirația diafragmatică, adică respirația lentă și adâncă pornită din zona burții, care liniștește bătăile inimii, exercițiile de conștientizare a corpului, prin care persoana învață să observe senzațiile fizice fără a se speria de ele, scrisul reflexiv într-un caiet personal și plimbările lungi în natură, toate dovedite științific că reduc încordarea sistemului nervos.
A treia soluție constă în cultivarea treptată a unor relații sănătoase, începând cu prieteni demni de încredere, exersând comunicarea sinceră a nevoilor și a limitelor personale, învățând să tolereze disconfortul micilor distanțe firești și recunoscând că o pauză nu înseamnă pierdere, iar o tăcere de o seară nu este sinonimă cu părăsirea pentru totdeauna.
Vindecarea cere timp, răbdare și multă blândețe față de sine, însă fiecare clipă în care persoana alege să rămână conectată cu propria trăire, fără a fugi de durere și fără a o nega, devine o cărămidă așezată la temelia unei vieți emoționale mai senine. Trauma de abandon nu este nicidecum o sentință definitivă, ci o ocazie de a construi, pas cu pas, o relație mai blândă și mai caldă cu propria persoană, învățând, poate pentru prima dată, ce înseamnă să fii cu adevărat iubit, începând chiar cu iubirea pe care omul reușește, în sfârșit, să și-o ofere singur.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753937223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
