Ce este dorul? Un sentiment intens prin care omul își dorește să se întoarcă la o îndeletnicire favorită. Întoarcerea acasă, întâlnirea cu ființa dragă sau regăsirea sinelui după o perioadă umbrită reprezintă doar câteva ipostaze în care se face trimitere la nostalgie. Îți dorești să te reîntorci în copilărie – în perioada bucuriei sincere. Încerci să privești cu obiectivitate prezentul și să te raportezi cu subiectivism la trecut – se amplifică dorul. Începi să-ți proiectezi perfecțiuni inexistente. „Cum era existența mea acum câteva săptămâni?” – era mai bine în acele clipe decât în prezent.
În limba greacă există un termen similar, numit „nostos”, adică întoarcerea unui erou acasă în urma unei călătorii pline de peripeții. O astfel de aventură permanentă este întreaga existență. Eleva caporal Szekely-Pîrțiu Antonia Miruna, de la Colegiul Național Militar „Ștefan cel Mare”, își va expune punctul de vedere referitor la experiența plăcută de a fi „Ștefănistă”:
Câteodată rămânem cu sufletul lipit de inima cuiva drag. Poate al unei persoane semnificative, al cuiva care e aproape de mai mult sau mai puțin timp, cineva care a fost de la început, așteptând în liniște. Uneori, acel fir roșu al sufletului își găsește un refugiu, lipsit de umbre, în care se simte ferit.
Frecvent se poate spune: „Acasă e un loc.” Eu cred că acasă e, de fapt, locul unde îți e gândul. Cu fiecare clipă care se scurge, îmi dau seama că mi-am găsit cea de-a doua casă, liceul militar.
Chiar dacă uneori dorul mă copleșește tot mai tare în suflet, aici mă simt acasă. Am găsit locul în care adolescența se împletește cu disciplina și onoarea, prietenia devine ceva mai mult decât aș putea descrie în cuvinte, iar timpul parcă aleargă și el în cadență cu noi. Dorul de casă se simte mai mult ca niciodată, dar, odată cu fiecare reușită, îmi dau seama că aici e, de fapt, locul meu.
Privind în trecut, mă uit la mine, cea din clasa a IX-a, fetița care avea emoții, dar era mai mult ca sigură că își dorește să pășească dincolo de bariera care desparte realitatea de farmecul cetății. Schimbarea care a urmat m-a ajutat nu doar să conștientizez adevărata față a vieții de „lemist”, ci mi-a dat șansa de a observa cum disciplina și responsabilitatea își lasă ușor amprentele asupra caracterului meu.
Camera care acum este parcă lipsită de personalitate, ursul de pluș care mă privește de pe raftul cu trofee câștigate la competiții de dans și fotografia de familie de pe noptieră, toate acestea mă așteaptă acasă, înapoi la copilăria pe care mi-am dorit să o părăsesc atât de rapid pentru a-mi îndeplini visul.
Uneori, chiar dacă familia e departe de unde te afli, te refugiezi în legăturile formate aici. Te bucuri de lucrurile mărunte, de ciocolata din care ați mâncat tot plutonul după instrucție, de tura de alergare pe care tocmai ați terminat-o pentru că unul dintre voi râdea în formație, chiar și de crema de bocanci dată în grabă de colegul de grupă, după ce și-a terminat bocancii lui, la inspecția de joi dimineață. Pentru că așa arată prieteniile dintre mușatini: câteva gesturi făcute în liniște, fără a aștepta ceva în schimb, acea loialitate care nu se cere, dar nici nu se laudă. Momentele care nu pot fi descrise sau nu încap în fotografie te fac și ele să te simți acasă.
Cu toate că locul meu și prieteniile de aici îmi constituie o a doua casă, la raportul de vineri timpul pare că se oprește puțin, pentru a ne mai păstra preț de câteva clipe aici, înainte de a merge ACASĂ.
Locul unde trei persoane mă așteaptă bucuroase, așa cum probabil nimeni nu o va mai face. Persoanele care au fost lângă mine la fiecare respirație și la fiecare pas, ascultând toate lecțiile la chimie, toate ofurile pentru o seară de instrucție și toate reușitele dintr-o zi aglomerată. Acum sunt ceea ce sunt datorită alor mei și sunt sigură că, atunci când toată „construcția” va fi terminată, voi privi cu atenție cărămidă cu cărămidă și voi spune că, datorită părinților mei, am ajuns sus.
Astfel, mi-am dat seama că maturizarea se face pas cu pas, sub privirea atentă a părinților, iar eu încep să descopăr că lumea are alte forme, că percep diferit situațiile în care mă aflu, dar, cel mai important, că sufletul se împarte, câte o bucățică în fiecare colțișor unde mă simt acasă.
