Deschidem telefonul dimineața, înainte de cafea, și în câteva secunde aflăm că un fost coleg de liceu s-a mutat într-un apartament nou, că o cunoștință aleargă la maraton în Viena și că vecina de pe scară a gătit un mic dejun demn de revistă. Fără să ne dăm seama, mintea noastră începe să facă un calcul tăcut: unde mă aflu eu față de toți acești oameni? Acest calcul are un nume în psihologie și consecințe reale asupra stării noastre de bine.
Nevoia de a ne compara cu ceilalți nu a apărut odată cu internetul. Încă din 1954, psihologul american Leon Festinger a formulat teoria comparației sociale, potrivit căreia oamenii au un impuls fundamental de a-și evalua propriile abilități și opinii raportându-se la cei din jur. În lipsa unor repere obiective, ne măsurăm valoarea uitându-ne la vecin, la coleg, la prieten. Timp de mii de ani, acest mecanism a funcționat într-un cadru restrâns: ne comparam cu câteva zeci de oameni din sat, din cartier, de la locul de muncă. Rețelele sociale au schimbat radical scara. Astăzi ne comparăm, zilnic, cu sute sau mii de persoane, iar termenul de comparație nu mai este viața lor reală, ci versiunea atent selectată și filtrată a acesteia.
Aici se ascunde capcana. Pe rețelele sociale, oamenii publică vacanțele, nu facturile; reușitele, nu eșecurile; fotografiile reușite din o sută de încercări, nu restul de nouăzeci și nouă. Noi, însă, ne comparăm interiorul – cu toate îndoielile, oboseala și zilele proaste – cu exteriorul lustruit al celorlalți. Este o competiție pe care, prin construcție, nu o putem câștiga. Rezultatul este un sentiment difuz de insuficiență: viața mea pare mai săracă, mai plictisitoare, mai puțin reușită decât a tuturor. Psihologii vorbesc despre comparația „ascendentă” – cea cu persoane care par să ne fie superioare – ca fiind deosebit de corozivă pentru stima de sine, mai ales atunci când devine un obicei zilnic și involuntar.
Cercetările confirmă ceea ce mulți dintre noi simțim intuitiv. Un studiu devenit de referință, realizat în 2018 la Universitatea din Pennsylvania de psihologul Melissa Hunt și echipa sa, a împărțit un grup de studenți în două: unii și-au folosit rețelele sociale ca de obicei, iar ceilalți au fost rugați să limiteze utilizarea la aproximativ 30 de minute pe zi, timp de trei săptămâni. Rezultatul a fost grăitor: cei care au redus timpul petrecut pe platforme au raportat scăderi semnificative ale sentimentului de singurătate și ale simptomelor depresive. Autorii au concluzionat că simpla limitare a expunerii – nu neapărat renunțarea totală – poate îmbunătăți vizibil starea psihică, tocmai pentru că reduce ocaziile de comparație și teama de a rata ceea ce fac ceilalți.
Vestea bună este că nu suntem condamnați să rămânem prizonierii acestui mecanism. Există lucruri concrete pe care le putem face, iar prima soluție decurge direct din studiul amintit: stabilirea unei limite clare de timp. Nu este nevoie să ștergem toate conturile, ci doar să transformăm derulatul fără scop într-o activitate delimitată – de pildă, douăzeci sau treizeci de minute pe zi, la o oră aleasă de noi, nu dimineața la trezire și nu seara înainte de culcare, când suntem cei mai vulnerabili emoțional. Majoritatea telefoanelor au deja funcții gratuite care ne avertizează când depășim limita.
A doua soluție ține de igiena conținutului. Merită să ne întrebăm sincer, la fiecare cont pe care îl urmărim: cum mă simt după ce văd postările acestei persoane? Dacă răspunsul este, în mod repetat, „mai mic, mai invidios, mai nemulțumit de mine”, avem tot dreptul să apăsăm butonul de dezabonare sau de ascundere, fără vinovăție. Nu este o dovadă de slăbiciune, ci de grijă față de propria minte, la fel cum evităm alimentele care ne fac rău.
A treia soluție este mutarea deliberată a comparației. Singura comparație cu adevărat corectă este cea cu propria persoană de acum un an, de acum cinci ani. Un exercițiu simplu, susținut de psihologia recunoștinței, este ca seara să notăm trei lucruri care ne-au reușit sau pentru care suntem recunoscători în ziua respectivă. Practicat constant, acest obicei ne antrenează atenția să observe ce avem, nu ce ne lipsește față de alții.
Rețelele sociale nu sunt nici bune, nici rele în sine – sunt un instrument. Diferența o face modul în care le folosim: ca fereastră spre oameni dragi și idei valoroase sau ca oglindă deformată în care nu ne vom părea niciodată suficient de buni. Alegerea, din fericire, ne aparține încă.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753 937 223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
