Amintiri din Comunism

După 1975, Ceaușescu ajungând genial, a trebuit pictat. El personal nu prea înțelegea ce-i cu pictura. Puteau să facă afișe cu chipul lui. Dar, mă rog, activiștii de la gospodăria de partid i-au pus în casă tablouri, iar la birou, în spatele mesei de lucru avea un Mihai Viteazul pictat de cineva. Cine l-o fi furat în 1989? Oricum, în timpul lui Ceaușescu arta abstractă și fostă decadentă nu mai era criticată. Brâncuși însuși era prețuit, dar și Țuculescu și alți puțini moderniști. Genialul nebun Dali l-a felicitat pe Ceaușescu pentru sceptrul de aur, de fapt aurit, primit când a fost ales președinte. De fapt era un buzdugan mai mic. Numai mareșal nu a fost avansat comandantul suprem al armatei, care-l va împușca cu plăcere în 25 decembrie 1989. Prietenii lui africani erau mulți mareșali: Bocassa, Idi Amin, Mobutu.
Trebuie să recunosc, turnându-mi cenușă în cap, după o veche expresie, că președintele Ceaușescu în epoca de aur cea cu enorme privațiuni nu a redus salariile sau pensiile. Impozitarea era diferențiată. Și totuși și el, făcând iarăși un salt în timp, era îndatorat bandiților bancheri de peste ocean, cum se întâmplă și în prezent. Avea el un instinct care s-a manifestat în preziua catastrofei din 22 decembrie 1989, când a permis o mărire de salariu. Ceaușescu făcea, spre lauda lui, mari reduceri de cheltuieli materiale, dar nu umbla la personal și salarii sau pensii. Spre exemplu, am mai amintit, cu instituțiile culturale se purta ca într-un vechi capitalism. Teatrelor, filarmonicilor, muzeelor, ansamblurilor de cântece și dansuri, școlilor de artă etc. le-a tăiat susținerea bugetară sută la sută. Primeau doar o subvenție de 25%. Însă tovarășului secretar general i s-a pus o pată mai gravă pe creier: raționalizarea alimentelor. Dar omul e un animal veșnic flămând. Desigur, rezolvarea s-a făcut parțial: se furau alimentele și se vindeau direct din fabrici și abatoare. Dacă secretarul general, în acel al treisprezecelea ceas, în ziua fatidică de 21 decembrie 1989, la mitingul pierzaniei sale, și-ar fi făcut autocritica în legătură cu lipsa alimentelor și ar fi promis că de a doua zi vor fi umplute toate magazinele cu toate bunătățile, că vor fi aduse alimente din import, întrucât valută exista, poate că nu ar fi ajuns la Târgoviște. Dar el a promis o sută de lei în plus. Or, atunci, oamenii muncii aveau bani, dar nu găseau mâncare. Sunt oameni politici cărora Cel de Sus le ia mințile în unele momente și sfârșesc rău. Evident că nimeni nu învață din greșelile înaintașilor. Și, doamne ferește, orașul Târgoviște încă există și AK47 la fel. Oamenii sunt exact ca orice altă ființă carnivoră sau omnivoră: odată ce au prins o halcă de mâncare, mai mare sau mai mică, nu o dau înapoi de bună voie. Poți să-i faci teoria chibritului privind viitorul negru sau luminos al țării mult și bine. Pe eroicul nostru popor îl doare în cot de prezentul și viitorul scumpei noastre patrii.
Arta decadentă, ca să revin la ea, putea întuneca mințile oamenilor muncii, care habar nu aveau de așa ceva. Pictori de mare talent, cum am mai arătat, au făcut portrete de forjori, metalurgiști, mineri, țărani, muncitori etc. Artă militantă. Partidul era mulțumit. În timpul rămas pictau aproape ce voiau, inclusiv nuduri, care nu se puneau expune, însă, doamne ferește!
Epoca de aur admitea și arta abstractă, dar și portrete ale oamenilor muncii, inclusiv ale conducătorului iubit. Atât. Fără Gogu Rădulescu, Manea Mănescu, Emil Bobu etc. De altfel, cum ar fi arătat ei în tablouri pictate, față de seraficul președinte al țării? Urâți, mărunți, slugi ca toate slugile. L-am privit pe Ceaușescu de mai multe ori la TV, în săli de expoziție unde-și privea tablourile, uimit, ca bătrânul tiran din Toamna patriarhului, spunându-și în sine: „Drace, ăsta sunt eu. Uite ce frumos arăt, mamă!…“
Ioan Pînzar