„Lumea bună” din România este supărată, nemulțumită, consideră că țara se îndreaptă într-o direcție greșită și ne așteaptă un dezastru financiar, industrial sau social. Totul se prăbușește din cauza unor conducători proști, necalificați și rău intenționați. Cetățenii care se declară satisfăcuți de nivelul de trai sunt considerați „imbecili” sau profitori ai regimului, iar cei care nu se pronunță asupra evoluției țării sunt categorisiți drept lași și slugi ai conducerii sau ai „ocultei mondiale”.
Este de „bon ton” să critici fără soluții, să dai exemple de bună guvernare de „afară” și să cauți permanent „defecte” în actul de guvernare sau în comportamentul demnitarilor.
În cele mai multe cazuri de aspecte criticate, „supărații” au dreptate, iar evoluțiile pozitive pe care le ignoră nu trebuie să le evidențieze, pentru că o fac guvernanții prin laude permanente și mult peste măsură!
Această „pasiune” deosebită a românilor de a critica (în realitate a bârfi!) depășește prin amploare comportamentul altor popoare. Aici suntem incontestabil în frunte!
Satisfacția deosebită de a descoperi abuzurile, prostiile sau banalele grafe a fost o permanență în istoria acestui popor și, chiar, consider eu a menținut „tonusul” locuitorilor în multe momente realmente grele, nu ca acum. Dar această frumoasă „calitate” a bârfitului a fost permanent și valorificată de personaje dornice de putere și avere. Acestea se grăbeau să relateze criticile (reale sau inventate!) pe la porțile statelor dominatoare (Istanbul, Moscova, acum Washington), în speranța, deseori confirmată, că vor intra în „grațiile” marilor conducători și vor fi propulsați în fruntea României!
Fără a avea pretenția unei analize psihologice de masă în România (să o facă specialiștii!), merită cred să ne punem o întrebare legată de semnificația unui asemenea comportament. Dacă pentru cei care urmăresc puterea materială, politică, administrativă etc. și se folosesc de critică și exprimarea permanentă a nemulțumirilor ca modalitate de a o obține, este clar, mă întreb, ce îi mână în luptă pe românii fără ambiții de mărire pe scara socială? Să nu însemne nemulțumirea permanentă, frustrare, invidie și dorința sadică de a vedea demnitarii momentului târâți în noroi? Și să exprime și complexul românilor în fața străinilor, dar și a concetățenilor care au avut succes în viață?
Cred că da! Este de remarcat „discreția” românilor în momentele în care concetățenii obțin rezultate excepționale (olimpici, inventatori, sportivi etc.) și viteza cu care sunt uitați. Întrebare generală: „Mai țineți minte numele unui olimpic român?”, dar al unui manelist? Întrebări retorice.
Sunt șanse de vindecare ale acestui „talent național” sau măcar de atenuare a nemulțumirilor care ne afectează comportamentul și judecata în viața curentă? Cred că foarte slabe și necesită un timp îndelungat. Intelectualii veritabili, afaceriștii de succes (nu țeparii) și chiar demnitarii respectabili (jenant de puțini!) ar trebui să se implice.
Trebuie să spunem că apartenența la alianțele de succes ale Europei democratice (UE, NATO) a determinat creșterea „respectului de sine” unui procent semnificativ de români cu educație peste medie.
„Integrarea europeană” atât de des clamată trebuie obligatoriu să cuprindă și sentimentul tuturor românilor de participare la „masa bogaților”. În timp, conștientizarea că NU suntem rudele sărace (cu duhul!?) ale europenilor ne va îndepărta de sentimentul de nemulțumire fără soluție.
Bârfa, care ne face plăcere și este subiectul preferat al „socializării”, trebuie să o păstrăm, face parte din „tezaurul național”!
În final trebuie să spun că nemulțumirea românilor NU este păcatul național cel mai mare, dar nu trebuie neglijată total. Deviza „merge și așa” este mai valabilă în acest caz decât în altele și avem despre ce să vorbim, dacă TOT NU CITIM!!
