M-am săturat până peste cap și de Bolojan și de toți ceilalți, care n-au izbutit altceva decât să brăzdeze România cu un păienjeniș stupid de linii roșii în care patria n-are cum să-ncapă decât ghemuită și sfâșiată! Țara arde și politicienii noștri, de-o nimicnicie fără margini, se cheaptănă zâmbăreț în oglinda televiziunilor hulpave după rating și audiență. Am început să comut ecranul când apar dumnealor, politicienii: știu dinainte ce-or spune și ce-or face, sunt toți o apă și-un pământ, partidele au devenit agresive societăți comerciale pe acțiuni în care doctrina-i moft și interesul personal, eternul stindard de luptă. Zădarnică ar fi comentarea tele-volutelor celor care de atâta vreme au măcinat în gol, așa că prefer s-o iau razna prin Carnetul condeierului, unde, rotind privirea înapoi, tot mai poți afla ceva cu miez de revăzut și de luat în seamă.
*
Axiomă liberală: tot ce e de stat, stă, iar emblema vremurilor noi este secera și ciolanul. Regula partidelor: unde nu-i cap, sunt multe aripi. Legea caselor naționalizate: „cui are, nu i se va lua, cui n-are, nu i se va da.” Corolar: „O revoluție este totdeauna începută de naivi, continuată de intriganți și exploatată de escroci.” Dacă nu invers: începută de intriganți și continuată de naivi…
*
Olandezul Mathijs Broxsel este autorul unei „Enciclopedii a prostiei” nutrită din aforismul eisensteinian „Doar două lucruri sunt infinite, universul și prostia umană, dar despre primul nu-s sigur”. Ironic sau nu, Broxsel afirmă că „prostia e fundamentul civilizației noastre”, mutând discuția într-un neașteptat plan politico-social: cei „proști și mulți” țin, de fapt, țara, nu „intelighenția” creditată cu principalul merit.
*
De-a lungul celor 900 de zile cât a durat asediul Leningradul, scriitorul Daniil Harms s-a aflat internat la nebuni – amară soluție de protecție la care s-a recurs pentru a-l feri cât de cât de represiunile epocii (fusese arestat în 1931 și deportat în Siberia în 1932). În orașul asediat de nemți, în care se înregistrau cazuri de canibalism și se vânau cu îndârjire câini, pisici, șobolani (după război au trebuit aduse mâțe din Siberia – nu scăpase nici una!), alienații internați nu primeau nici măcar acele 125 de grame de „pâine” în care făina necernută era amestecată cu rumeguș și hârtie tocată. Îngrozitor acel an și jumătate de blocadă; cine citește literatura așezată sub genericul „Epopeea Leningradului” pur și simplu se îngrozește! Mă întreb cum ne-am comporta noi în asemenea situație nenorocită, având în vedere faptul că soluția anvizajată cinic acum („de se-ntâmplă ceva grav cu țara, nici o problemă, mă mut în străinătate”) ar exclude-o total blocada!
*
Înainte de revoluție, l-am condus în primul său periplu prin Bucovina pe Grigore Vieru. Unde poposeam, la vremea meselor observam că apărea totdeauna o „codiță”-două, mereu altele din loc în loc. Numai că „băieții cu ochi albaștri” erau și ei în admirație față de oaspetele basarabean și nu ezitau să-i trimită pe furiș, prin ospătari, buchete de flori ori o sticlă „mai specială”. Am încetat să le mai mulțumesc din priviri, fiindcă primeam, tot muțește, același răspuns: „nu-i a noastră, nu-i de la noi!” Nu cred că erau microfoane ascunse-n dop, pur și simplu pot stărui sentimente naționale curate în toate taberele și, la vremea aceea, Basarabia era o lacrimă egal durută, la mare și vinovată distanță de indiferența zilelor noastre.
*
În 1879, când rușii ne-au luat și ce mai rămăsese din Basarabia, adicătelea cele trei județe din sud, guvernau conservatorii, și în opoziție se aflau liberalii. Urma, în compensație, să primim Dobrogea, ceea ce oferea României jinduita și atât de necesara ieșire la mare. Cum răpirea județelor dunărene era, de acum, fapt împlinit, cât se poate de regretabil, dar fatalmente de neîmpiedicat, urma să ne înstăpânim în schimb cu Dobrogea. Din publicistica lui Eminescu aflăm, cu surprindere, că liberalii… s-au opus vehement! Mai puțin vocali la cedarea din Basarabia (aici a răsunat mai ales vocea gazetarului Eminescu), cât la nepreluarea Dobrogei! Incredibil, dar, nu-i așa, de aia există opoziție, să nege și să condamne, inclusiv in absurdo, orice act al guvernării, oricât de aiuristică ar fi contestarea! Și până azi, vremurile nu s-au schimbat!
*
Eterna lamentație „trăim mai rău ca niciodată” este cel puțin pe jumătate nesinceră, izvorâtă și din nostalgia tinereții noastre pierdute: pe vremuri, totul părea minunat fiindcă și noi eram minunat de juni. S-a dus vârsta falnicei Veneții, romanța avertizează că „azi totul s-a schimbat”, din rădăcină chiar, iar drăcușorul cârcotaș ascuns în fiecare din noi își scoate mereu coarnele: păi, era mai bine altădată. Dacă s-ar putea face abstracție de constrângerile moral-politice ale „epocii de aur”, trecute mult peste orice limită a suportabilului, ar intra în discuție legitimă apăsările de ordin material. Oricum ai lua-o, evidența e evidență: orașele, dar și multe sate, sunt azi năpădite de viloaie, străzile bucșite de mașini, avioanele către destinații de vacanță, de nevisat cândva, pline, din magazinele în care găsești tot ce vrei și nu vrei se iese cu cărucioarele vârfuite. Ca-n toate vremurile și-n toată lumea, există și necăjiți în toată puterea cuvântului. („Ghinion” – le-ar spune fostul prezident). Soluția să-i miruiești de două ori pe an cu câte 500 de lei (cerșiți din împrumuturi externe) e-un populism găunos și ridicol: se ogoiește momentul, întru uitarea esenței: neîndoielnic, s-o ținem înainte tot așa nu-i cu putință.
*
O culme a veștilor pe jumătate fake, cu grăbire preluată de presa internațională: „în România, un sfert dintre copii n-au ce mânca în fiecare seară”. Așa o fi, este vorba despre investigații și studii probabil cu ceva temei real, numai că-i o zăpăceală totală în ceea ce privesc cifrele. Pomul cinelor rurale l-a zgâlțâit mai întâi World Vision România, care, după ce a cercetat 70 de sate românești, a stabilit că un sfert dintre copii nu primesc mâncare la cină. Din sărăcie extremă, desigur. „Calea Europei” vorbește despre unul din zece copii. „Salvați Copiii” Cluj-Napoca stabilește absența cinei la o treime din copiii ruralului nostru. Jurnalul.ro este mai categoric: „România, țara în care copiii se culcă flămânzi” – adică… toți. „Evenimentul zilei” pare mai temperat: „aproape jumătate din copiii de la sate”. În Moldova, alte studii, alte cifre: 3% (fotografia arată un băiețel evident subnutrit adunând niște rămășițe la o margine de drum – și fizionomia copilului, și urmele vestimentației par evident indiene, probabil, secretarul de redacție al gazetei alte poze n-a avut). Deși alarmantă, nu fluctuația rezultatelor în sine e pricina pricinelor, ci o întrebare simplă: ce fac părinții când copiii, de nevoie, postesc? Se-ndoapă tainic pe după cuptor ori prin niscaiva coșere, să nu-i vadă și audă înfulecând odraslele flămânde? Imposibil să crezi că țăranul român ar fi vreodată în stare să-și soarbă ciorba de găină „pe șest”, fără să lase trei linguri și copiilor! Ori se așază cu toții la masa de seară, și atunci știrea se dovedește evident mincinoasă, ori își lasă farfuriile goale, și atunci nu doar un sfert din Românie sare peste masa de seară, ci vreo jumătate. Aiureală! Hai să fim serioși!
