Acum 100 de ani, în 1926, Sandu Darie (Laver), românul născut la Roman (1908), își marca intrarea în lume pe un drum cotit: în pofida înclinațiilor ce-l meneau cert artelor, s-a înscris, la Paris, la Drept. Științele juridice, ce păreau a-i oferi o carieră sigură și bănoasă, avea să le părăsească repede, nu numaidecât spre a adopta, dar, cu siguranță, spre a impune arta cinetică. Nu era o noutate absolută, el doar i-a conferit, ca să spun așa, „temeiul legal” (că tot am amintit despre Drept!) al legitimării depline, certificând-o printr-o operă de reală excepție, astăzi prezentă în cunoscute și onorate muzee ale lumii, și-i elogios comentată în marele dicționare de specialitate. Darie și-ar fi meritat fără nici o îndoială dreptul de a fîgura în Academia Română, dar era departe, peste ocean, și, oricum, opera lui nu consona nicicum cu rigorile realismului socialist ce nădușise plastica „mioritică” cu imaginea tractoarelor, macaralelor și furnalelor de altădată. (L-a onorat, în schimb, ca membru de onoare Academia Regală de Arte Frumoase din Haga, dimpreună cu alte foruri academice din trei continente.)
Am avut prilejul să-l cunosc pe Sandu dincolo de Atlantic, la Havana, și înainte de a depăna alte amintiri, ar merita relatat un semnificativ moment aproape hilar petrecut în apartamentul lui cu două camere din cartierul Vedado, Havana. Și-n țara lui Fidel Castro, plasticianul bine-cunoscut în lume era onorat cu prisosință, mai ales că dăruise Cubei câteva lucrări monumentale și astăzi unanim admirate. Numai că țara trăia pe cartele, și legea fiind lege, cumpărai doar ceea ce se „dădea”, în cantitățile și la datele riguros stabilite. Darie a vrut să-mi arate câteva dintre mini-instalațiile sale cinetice, în care jocurile de lumini își aveau rolul și locul lor. Numai că ultimul bec tocmai i se stinsese (casa era luminată cu un petromax), pe cartelă mai putea cumpăra altul în viitorul trimestru, așa că a apelat la un vecin și mi-a arătat una după alta cele șase lucrări tot înșurubând și deșurubând jinduitul bec luat de împrumut. Asta era Cuba anilor ᾽70, nu știu cum o mai fi acum, văd că ochioasei țări antileze îi dă târcoale Tramp – s-ar putea să aibă tot atât succes cât a avut și cu Groenlanda…
Între persoana și plastica lui Sandu Darie se stabilește imediat legătura cea mai directă cu putință. Este un neastâmpărat. L-am urmărit la o recepție: circula întruna, aluneca de ici-acolo, încât aveai impresia că starea lui de agregare era mișcarea. O discuție cu el nu poate fi decât zig-zagată, fără momente de respiro, cu treceri rapide de la un subiect la celălalt, cu acolade, paranteze drepte, paranteze rotunde, totul la temperatura unui entuziasm tineresc, de parcă artistul considerat alături de Vasarely și Schőffer drept precursor al artei cinetice (Naissance de l’art cinetique, de Frank Popper, Paris, 1967) abia și-ar face loc în lumea formelor și culorilor, aflându-se acum în fața marelui debut și-n frigurile primei expoziții. Viața și-a orânduit-o conform temperamentului: moldoveanul născut în județul Neamț urmează, cum am spus, Dreptul la Paris, se înscrie apoi voluntar în armata franceză (nu știu dacă n-a fost vorba de Legiunea străină), nimerește apoi, nici el nu mai știe cum, în insulele Antile, spre a deveni, în 1945, cetățean cubanez. Prima expoziție, NO-Objectiva, o deschide la Havana, spre a expune apoi la New York și a figura, după aceea, la Bienalele de la Veneția, în Brazilia, Japonia, Argentina, Franța, intrigând și atrăgând mereu publicul și obținând mereu recunoașterea criticii cu ale sale structuri transformabile și Multivision Espacial. În 1963 va încerca să logodească baletul cu lumina în mișcare (Forma, Color y Muvimiento), după care va produce ciudatul și impresionantul film Cosmorama. Marele Dicționar al picturii abstracte al lui Michel Seophor îl caracterizează mai mult decât elogios, iar cel al lui Frank Popper (Cambridge) consideră că Darie „sugerează universul industrial desfășurat în spațiul cosmic”.
În apartamentul său din cartierul Vedado, Darie mă întâmpină cu torent de vorbe, îmbiindu-mă în același timp să privesc o „structură spațială”, să închinăm un păhărel de anason, să-i vorbesc despre Moldova, să răsfoim niște albume, să… să… Și el și soția sa, ardeleancă, vorbesc impecabil românește și ai mereu senzația, amplificată de ambianța profund românească a apartamentului, că te afli undeva, într-un atelier din Iași, la o discuție amicală, după care vom lua vechiul tramvai de pe Sărărie, spre a continua sporovăiala cine știe unde, poate la „Bolta rece”. Casa îi e plină de năstrușnicele „structuri spațiale”. Omul se cuvine să domine tehnica – sună introducerea credo – privitorul trebuie să re-creeze. „Gioconda” intangibilă și imobilă se acordă tot mai puțin cu ritmurile și sensurile vieții moderne. Vedeți – continuă Darie – casa se compune din planuri fixe, în tot mai perfecte combinații structurale. De ce să introducem în această ambianță imobilă un obiect de artă la fel de imobil, de ce nu o „structură”, alta în fiecare zi? Într-adevăr, complicatele și în același timp simplele structuri se metamorfozează după voia privitorului, unghiurile și combinațiile coloristice se regrupează caleidoscopic, opera de artă capătă o anume viață, absolut dependentă de gustul, sensibilitatea și imaginația omului ce o contemplă. Adică, greșeală, „contemplă” nu-i termenul cel mai potrivit. Doar tocmai contemplarea pasivă încearcă Darie s-o dinamiteze, invitând privitorul să participe la actul creației și oferindu-i „cuburile” din care singur să- și clădească „Gioconda ” clipei, în funcție de dispoziția și disponibilitățile de moment. Mă așez în fața unui ecran, Darie răsucește butoanele magnetofonului. Muzică pe care am fi tentați să o numim „concretă”. Ecranul învie, frământat de culori și forme ce pot sugera totul, de la dramatic la limpezimi solemne și calde, de la apăsarea masei până la baletul eliberat al imponderabilității. Aș putea să programez automat spectacolul „Cosmoramei”, dar vreau să-i las celui care privește deplina libertate de a-și compune cadrul și dicta ritmurile. Tot spectacolul – mai spune Darie – apelează la metaforă, iar metafora lizibilă te ajută să semnalezi infinit mai mult și mai profund decât comunicarea simplă. Alt ecran. În spate, două lumânări aprinse și două oglinzi parabolice. Între ecran și sursa de lumină, un „filtru” programat. Licărul flăcărilor învie un delicat balet policrom, creând senzația mișcării, curgerii, devenirii.
Am aflat – continuă gazda, legănându-se pe balansoarul prezent pretutindeni în Cuba – că în orașul meu, Roman, a fost construită o mare fabrică de țevi (minune, uzina funcționează și azi, numai că a fost privatizată și cumpărată de un milionar ucrainean). Dacă voi vizita în anii aceștia România, voi cere să mi se permită să ridic în orașul natal o „structură” din țevi sudate prin care să elogiez marea țâșnire a omului în cosmos… Apoi, visez – și de ce n-aș face-o. să încerc un spectacol de sunet și lumină pe vârful Panaghia din Ceahlău. Și un altul în defileul Bistriței…
Se înserase. Departe, foarte departe de România, pe malul Atlanticului, umbre colorate scoteau din încremenire peretele alb, trecând câte o clipă peste o veche furcă de tors, amintire transilvăneană acasă la soții Darie, în Vedado, Havana, Cuba.
Sandu Darie a murit în 1991. Cu un an înainte primisem de la el o carte poștală ilustrată mult întârziată ce omagia revoluția română cu însemnul militant în spaniolă Vamos!