Motto. „Copacii sunt efortul nesfârșit al pământului de a vorbi cu cerul.” (Rabindranath Tagore)
Inimă. Eu sunt copacul ei, ea este inima mea gravată pe trupul meu. (Jacques Prévert)
Arborii… artistici. Arborele a exercitat întotdeauna o fascinație profundă asupra artiștilor și scriitorilor, devenind un motiv recurent în expresia culturală umană de-a lungul veacurilor. În pictură, maeștri precum Gustav Klimt, cu Arborele Vieții, au explorat dimensiunea sa cosmică și spirituală. Vincent van Gogh, cu măslinii și migdalii săi înfloriți, a surprins vitalitatea vibrantă și aproape mistică a copacilor. În literatură, arborele transcende epoci și genuri: de la stejarii sacri ai poeziei druidice la pădurile fermecate ale basmelor și la Entul, Bărbosul lui Tolkien, gardianul arboricol al înțelepciunii antice. Poeții au celebrat în mod special arborele – gândiți-vă la Booz endormi (Booz adormit) de Victor Hugo, unde cedrul maiestuos veghează asupra patriarhului adormit, sau la versurile lui Lamartine adresate confidentului său, „bătrânul stejar”. În cinematografie, filme precum The Tree of Life, de Terrence Malick, sau Avatar, de James Cameron, au explorat dimensiunea cosmică și spirituală a copacilor, prezentându-i ca ființe conștiente și interconectate cu oamenii, păstrători ai unei înțelepciuni ancestrale pe care umanitatea modernă a uitat-o.
Iepurele. ”Vine iarna de la munte, / Peste ape face punte / Şi pe câmp, fără hotar / Parcă presură zahar. / Uite, colo, moş Vasile, / C-un cojoc de zece chile / Şi cu flinta la spinare / A ieşit la vânătoare. / Dintr-un codru, din tufiş, / Iese-un iepure furiş / Şi cum scapă pe cărare… / Fuge ca o arătare. / Flinta face bum! iar moşu / Stă şi-şi freacă nasu roşu, / Şi-nciudat luleaua-şi muşcă; / Iepurele, fuge… puşcă.” (George Topîrceanu)
Unui coleg parvenit. ”Îl văd urcând ca meteorul / Și conștiincios voi consemna: / În fața lui e viitorul! / (Dar și în spate-i cineva…).” (Cornelius Enescu)
Tisa. ”Arborele de tisă (Taxus baccata), de o mare longevitate (poate trăi 2.000 de ani), se aseamănă, ciudat, cu regnul animal. Tisa a ajuns pentru mulți locuitori din zonele montane un arbore tabu, interdicția de a-l atinge datorându-se nu doar legislației ce o protejează mai nou (ori faptului că, în vechime, ciobanii o distrugeau din pricina fructelor ei otrăvitoare pentru oi), ci și sevei ei stranii. La o lovitură de topor, din lemnul ei curge un lichid aidoma sângelui. De aceea, în unele mitologii populare, localnicii credeau că în primul exemplar de tisă crescut în munții lor a fost îngropată de vie o fată frumoasă, așa cum și înălțarea mănăstirii lui Manole cerea neapărat zidirea Anei. Încât toate exemplarele de tisă crescute din sămânța celei dintâi poartă în fibra lor, ca o pedeapsă prin veacuri, sângele frumoasei sacrificate.” (Gheorghe Pituț, 1995) P.S. Din lemn de tisă sunt făcute multe din iconostasele vechilor noastre mănăstiri și tot din acest lemn se zice că se confecționau arcurile vitejilor luptători moldoveni.
Vânătorul. ”Vânătorul stă-între trestii lângă lac / Ascuns sub haine verzi de camuflaj / Imită glasul raţelor: mac, mac. / Trişând, flirtând cu ochi vicleni de paj, / Oare acest bărbat speră şi învaţă / Să fie mai isteţ decât o raţă?” (Ogden Nash)
Eminesciană (Apropos de retrocedarea pădurilor). ”Din pădurea moștenită / Ce-și întinde ramurile, / Câtă, oare, au s-o-nghită / Avocații, neamurile?” (Vasile Vorobeț)
Drujbă. O tânără de 27 de ani din Maryland (SUA) a fost internată la urgenţă pentru că a folosit, împreună cu prietenul ei, o jucărie erotică insolită: a ataşat un penis artificial pe lanţul unei drujbe (mă rog… un motofierăstrău, asta pentru acei ingineri forestieri prețioși în exprimare), cu lamă îngustă. Când motounealta a fost pornită, partea tăietoare a spintecat… şi a provocat tăieturi adânci în zona pubiană a fetei. A face sex cu o drujbă, iată o experienţă de care nu mai auzisem. În fine, unica legătură logică mi-o oferă dicţionarul rus-român: „drujba” înseamnă „prietenie”. Iar de la prietenie la sex nu-i decât un pas.
Nuntă. La nuntă e ca la doctor. Pe lângă faptul că nu vrei să mergi, mai trebuie să dai și plicul.
Spânzuratul. ”Treceam aşa, de vânător ce sunt / Cu puşca adormită la oblânc / Pădurea înaltă mă-ncânta / Vânatul mic nu apărea / Şi nici măcar vânatul mare / Ascunşi de parcă-i sărbătoare / Deodată văd cum legănat de-o cracă / Legat de mijloc c-un cordon / Un ţigan. L-am întrebat ce-ar vrea să facă / Şi-mi zise c-un imperturbabil ton: / – Ce să fac, rumâne, vere, / M-am spânzurat, să-i fac / Pirandei mele o durere. / – Pune-ţi cordonul, prostule, pe gât! / – L-am pus mâncat-aş, da’ mă sufoc şi-atât!” (Stelian Platon). ⃰ Pădurile terestre sunt recifele de corali ale aerului și cerului. Ele împiedică sosirea prădătorilor precum betonul și poluarea. (Fabrizio Caramagna) ⃰ Copacul, la umbra căruia te odihnești acum, a fost odată un puiet. (Ovidiu). Copacul este explozia foarte lentă a unei semințe. (Bruno Munari)
Oamenii pădurii. ”Erau oameni ai pădurilor. Și pădurile îi făcuseră după chipul lor. În puterea, singurătatea, asprimea lor. Asprime extrasă din cea a solului lor comun, această rocă de granit roz moale, veche de milioane de ani, murmurând de izvoare, presărată cu iazuri, ieșind peste tot printre ierburi, ferigi și mărăcini. Același cântec sălășluia în ei, oameni și copaci. Un cântec confruntat mereu cu tăcerea, cu stânca. Un cântec fără melodie. Un cântec brutal, zdruncinat precum anotimpurile – veri zdrobitoare de căldură, ierni lungi, împietrite sub zăpadă. Un cântec făcut din strigăte, ecouri și stridențe. Un cântec care le puncta bucuriile la fel de mult ca și furia. Căci totul în ei căpăta o tentă de mânie, chiar și dragostea. Fuseseră crescuți mai mult printre copaci decât printre oameni; încă din copilărie se hrăniseră cu fructele, plantele și fructele de pădure care creșteau în tufișuri și cu carnea animalelor care trăiau în păduri. Cunoșteau toate cărările trasate pe cer de stele și toate potecile care șerpuiau printre copaci, mărăcini și tufișuri, în umbra cărora se târau vulpi, pisici sălbatice și căprioare, și drumurile croite de mistreți. Drumuri tăiate aproape de pământ printre ierburi și spini, paralele cu Calea Lactee, ca într-o oglindă. Cunoșteau toate pasajele străvechi săpate de animale, oameni și stele.” (Sylvie Germain, Les frères. Jours de colère, 1989). ⃰ Oricât de înalt ar crește un copac, frunzele sale se vor întoarce întotdeauna la rădăcină! (Terence Hill)
Diferență. Diferența dintre rochia frumoasă și sticla de pălincă. O rochie frumoasă poate face o femeie să arate superb. O sticlă de pălincă poate face toate femeile să arate superb! (Adrian Vasiliu)
Plânsete. – Tu, Mărie, hai diseară la mine! – Nu vin, Ioane, c-om plânge amândoi. Nu vin! – De ce să plângem, tu Mărie?! – Eu că… mai vreau, tu că… nu mai poți…
Criteriu. Femeile nu se culcă cu bărbații care împart nota de plată la restaurant.
Confuzie. Un copil vine acasă cu pantalonii uzi. Mama întreabă: „De ce ?” „Mă jucam cu câinele.” ”Și care-i legătura?” ”M-a confundat cu un pom.”
Nuci. Exercițiu de camuflaj în armata germană. Meier, deghizat în copac, stă nemișcat într-o pădure. După un timp, maiorul vine în inspecție și spune: „Soldat Meier, te-ai mișcat!” La care el răspunde: „Când un câine mi-a urinat pe picior, nu m-am mișcat. Când un cuplu mi-a sculptat o inimă pe fund, nu m-am mișcat.” Dar când două veverițe s-au urcat pe cracii pantalonilor mei și una i-a spus celeilalte: ”Vom mânca aceste două nuci și vom lua conul de pin cu noi, atunci m-am mișcat!”
