La o întâlnire cu elevi de liceu am primit o întrebare mai… chisnovată: „vă mai amintiți cum la Teatrul Național se făceau sicrie ca să se autofinanțeze?” Am dezamăgit-o: Domnișoară, n-am cum să-mi amintesc, fiindcă niciun teatru din România n-a făcut vreodată așa ceva – pur și simplu e-un spectaculos fake news bine înfipt în istoria scenei antedecembriste. Circulă și azi, l-am aflat amintit inclusiv în lucrări datorate unor teatrologi serioși, care s-ar fi cuvenit barem să menționeze că informația era venită „pe surse” (enormitatea o comentase nu o dată, ca autentică, și Europa liberă!).
Nu-i vorbă, am fi făcut și sicrie, că nu mai conta pe lângă sumedenia de trăsnăi și ilegalități ce ne-au trecut prin minte în încercarea de a evita închiderea celui mai vechi teatru românesc, și care, azi, ar face deliciul DNA-ului – dar chestiunea în sine e-o prostie. Orice teatru are, în statul de funcțiuni, croitorese, recuziteri, electricieni, mașiniști, mecanici etc. – și câte un singur cizmar, tapițer, pictor decorator – inclusiv un tâmplar (și Opera deținea unul); să zicem că mai deturnai câțiva muncitori la noua meserie.
Naționalul ieșean avea în schemă 140 de salariați, care, după comasarea într-o administrație comună, trecuseră, contabilicește, tot în sarcina TNI. Adică, alți vreo 200 de la Operă, peste 200 de la Filarmonică, 120 de la Teatrul „Luceafărul”, vreo 35 de la Teatrul din Suceava. Peste 800 de oameni ce se cuveneau, lunar, retribuiți. Ca să nu mai vorbim și despre costurile de producție ale instituției, decorurile, costumele, utilitățile, celelalte angarale musai de acoperit! Grea sarcină în cârca bietului (eventual bieților) confecționeri de sicrie, știutori să construiască doar mobilă-butaforie din șipci și polistiren, căreia îi dai crezare doar văzută din sală! Și… de unde atâtea comenzi? Nu mai continui, absurdul e-n floare, am insistat doar pentru că tărășenia, cum se vede, încă mai circulă.
O putem lua ca glumă hazoasă pe marginea unei chestiuni extrem de grave, pe care, în esență, nimeni n-o mai știe, și suntem tot mai puțini cei ce pot depune mărturie: umilirea teatrului românesc în ultimul deceniu al „epocii de aur”. Bref: prin 1984, am primit vestea tristă și incredibilă că statul refuză să mai susțină existența instituțiilor artistice de spectacole: vreți teatre, atunci autofinanțați-vă! Chestiunea nu-i întrutotul aberantă, câtă vreme există în lume onorabile teatre și opere nesusținute financiar de stat. De regulă, se află în grija unor sponsori potenți, care decid repertoriul, alcătuirea trupei, costul biletelor și în general tot ceea ce ține de bunul mers al instituției. La noi, argați ai statului, puteai pune în scenă doar ceea ce se aproba, ba chiar și comanda, costul biletului era fixat la cote care să permită acces cvasinelimitat „oamenilor muncii la valorile artei militante”, alcătuirea trupei urma să țină seama de rigorile generale ale „muncii de cadre”, lefurile personalului erau întrutotul modeste – și acum ni se tăiase și subvenția!
Să le luăm pe rând. Primul lucru la care te gândești în astfel de situație este mărirea producției proprii. De costul biletului (la noi, era cât două tichete de tramvai) – imposibil, era fix pe țară! Atunci, să mărim numărul reprezentațiilor. Imposibil, ne aflam cu Opera în aceeași clădire, aveam parte doar la jumătate din spațul scenei. Mai multe spectacole pe zi? Când și unde mai repetam? De altfel, am socotit că, pentru a acoperi prin bilete necesarul instituției, spectatorii s-ar cuveni, 24 de ore din 24, ca la mausoleul lui Lenin, să intre pe o ușă a sălii și, mintenaș, să iasă pe cealaltă. Deci, din nou, imposibil. Alte venituri? Care, de unde, cum? Am profitat de faptul că și forurile locale de partid se aflau într-o situație mai mult decât jenantă: nu puteau să anunțe „mai sus” că, la Iași, se desființează cel mai vechi teatru al țării, dar nici nu cutezau, Doamne ferește, să cârtească la adresa unei decizii venite de la faimosul Cabinet II al „tovarășei academician, doctor, inginer” etc., etc.
Și atunci s-a dat pricaz ca tot Iașiul să ne ajute. În oraș a fost bine primit, Naționalul era unanim prețuit și respectat, numai că și întreprinderile treceau prin febra autofinanțării și dădeau 50-60% din leafă. Cu toate astea, cei mai mulți directori au marșat, mizându-se și pe promisiunea (nicăieri scrisă, dar subînțeleasă) că cerberii Miliției și Procuraturii vor mai închide ochii dacă se menține o oarece aparență de legalitate.
Iată-mă, împreună cu directorii Operei, Filarmonicii, Teatrului „Luceafărul”, luând zile-n șir târgul la pas, cum se zice, cu cerutul. Întreprinderea de camioane X n-avea cum să pogoare Naționalului bonusuri în cont, dar putea să comande cusătoreselor noastre cârpirea prelatelor avariate ale camioanelor. Am cârpit una și ne-au facturat 400. Direcția Silvică ne-a comandat câteva zeci de inscripții cu avertizarea „Vânătoarea interzisă!”. „Pictorul” nostru a boit una, să fie la dosar. Onorate au fost toate. Energia electrică ne-o factura Combinatul de utilaj greu, apa, nu mai știu cine, motorina pentru autocarul nostru (relicvă construită de FIAT în urmă cu 35 de ani) o plătea iar nu mai știu cine (au dispărut, după 1989, multe dintre firmele atunci generos donatoare, pe locurile lor s-au ridicat sumedenie de Kaufland, Lidl, Dedeman & comp., dacă mai viețuiește vreunul dintre foștii directori, să fie liniștit, au intrat de mult în grațiere).
Și, de fapt, nu făceam altceva decât să luăm dintr-un buzunar al statului ca să punem în altul, cu voie subînțeleasă de la stăpânire – dar cu enormă trudă și umilințe. Însă trec peste acest capitol, prea multe-s bizareriile întrutotul demne de rubrica noastră „Să vezi și să nu crezi!”! Dar să zicem că partea materială s-a rezolvat cumva (ați văzut cum) – greul abia începea: alcătuirea Planului de spectacole pentru anul viitor.
Cele mai hingherite de cenzuri (că erau mai multe, nu una) au fost, mai ales în ultimii ani, teatrul și cinematografia – firește, acolo receptarea este directă, imediată și de proporții. O carte o citește un individ, o piesă de teatru o văd câteva sute, un film, milioane. Acum, un director de teatru își gospodărește repertoriul cum crede de cuviință, în concordanță cu așteptările publicului, cu valoarea textului, cu posibilitățile și nevoile trupei, cu misia intelectuală a instituției ș.a.m.d.. Ceaușescu avea marota implicării totale a „oamenilor muncii” în actul de creație artistică, cerință nu numaidecât aberantă, dar, prin consecințe, stupidă și nefastă. Dramaturgul nu putea propune teatrului o piesă decât după ce aducea o adeverință că discutase în prealabil textul cu un cenaclu literar, indiferent care, putea fi și al școlii din Înfundații de Jos (aveam pregătite din vreme astfel de accepte printate, false, bineînțeles). După care, directorii și secretarii erau trimiși fie la un CAP, fie la o uzină, să prezinte repertoriul spre aprobare.
Aveam un „punct fix”, Uzina „Nicolina”, unde, împreună cu secretarii literari, așteptam să iasă muncitorii asudați din schimb. În loc „s-o taie” către Alimentara la care „se dădea” parizer, erau reținuți să spună dacă-s de acord ca Naționalul să joace anul viitor Wedekind, Caragiale, Everac ori Shakespeare și, de ce nu, poate erau alte preferințe. Sigur că vi se pare și absurd, și incredibil, dar, Dumnezeule, așa a fost și nimeni nu mai știe acum!
Poate, prin alte teatre, era mai puțină strictețe, dar la Iași, unde trona un aprig secretar cu propaganda (fost tractorist), toate se derulau ca la carte. Și nu era sfârșitul parangheliei! Repertoriul era aprobat (sau nu) apoi de către Comitetul județean de cultură, de Biroul Comitetului județean de partid, de Consiliul culturii și educației socialiste (la București) și, în fine, de către Secretariatul Comitetului central al PCR.
Evident, decidenții, de regulă, nu cunoșteau piesele cu pricina și acționau în baza unor rezumate bine ticluite de secretarii literari, care puteau să le „coafeze” până când God save the King aproape că devenea… Internaționala. Iar Cenzura, chipurile desființată, dar cu aceiași oameni și misie în alte posturi cheie, abia de aici încolo își începea misia! Din lipsă acută de bani, a trebuit să pensionez 12 dintre veteranii instituției, iar legea nu permitea absolvenților (inclusiv de teatru) angajarea în orașele mari, așa că mai toți actorii noștri erau în jurul vârstei de 50 de ani (noroc de Secția înființată la Suceava, oraș „deschis”, unde am putut aduce o întreagă producție a IATC, cu Radu Duda, Adrian Păduraru, Carmen Tănase ș.a.).
Aș mai putea glosa multă vreme pe tema avatarurilor teatrului românesc în „epoca de aur”, reamintindu-mi și peripețiile post-premieră, apoi inventarea „videotecii” ș.a.m.d., dar am ostenit, de altfel, cred, și cititorul.
Rezum: rămas fără subvenție, dar având sprijinul (generos și, practic, cvasiilicit) întreprinderilor ieșene și sucevene, la rândul lor cu salariile ciuntite, Naționalul a izbutit nu puține spectacole memorabile, clasându-se pe primul loc la toate concursurile teatrale naționale ale vremii, a onorat integral retribuțiile și toate celelalte angarale – într-un cuvânt, a rezistat.
De unde și nenorocita concluzie a „stăpânirii”: păi, vedeți că se poate și fără subvenție?
Puteai să spui că nu-i așa? Că era vorba de o enormă înscenare tip teatru în teatru, prin care, cu enormă trudă și umilințe, bani ai întreprinderilor statului ajungeau pe furiș în contul unei instituții… tot a statului? În esență, deturnare de fonduri! Care nu putea ține la infinit, până la urmă, crăpa gogoașa, și cineva turna. Ar fi fost luați la refec de procurori directorii teatrelor, apoi, pe linie de partid, primii secretari care au alcătuit tabelele cu întreprinderile chemate „să ajute” scena românească în mare suferință. Noroc de Revoluție!
