Au trecut 35 de ani de la căderea regimului comunist. În această perioadă, România s-a orientat către Europa Occidentală. A fost o importantă realizare de țară, care a deschis noi orizonturi propășirii nației. În plan intern, democratizarea statului nu a avut același succes. Procesul nu a fost urmat/asumat de către societate. Din această cauză, tranziția către democrație, a eșuat într-un regim hibrid, unde mecanismele de separare a puterilor (Legislativ, Justiție, Executiv) nu funcționează cum ar trebui. O explicație plauzibilă ar putea fi calitatea discutabilă a actului politic. Este adevărat! Dar, cum a scăpat de sub controlul cetățenilor formarea și integritatea clasei politice și ce rol au avut opoziția, mass-media și societatea civilă.
Analizând obiectiv raportul societate – politică constatăm că modelul democrației participative s-a discreditat în 22 dec. 1989, odată cu utilizarea repetată, de către Ion Iliescu, a formulei comuniste „tovarăși”. Încă ne amintim: „Tovarăși, în aceste momente de încordare revoluționară…”. În contextul schimbării radicale, această atitudine a produs confuzie masei doritoare de democrație. Procesul caricatură și execuția perechii Ceaușescu, în ziua Crăciunului (25 dec. 1989), a întărit impresia, că noua conducere „revoluționară” este continuitatea vechiului regim ateu. Dacă soții Ceaușescu ar fi avut parte de un proces corect, întregul sistem comunist ar fi fost deconspirat/analizat și întreaga societate s-ar fi izbăvit de păcate și complexe.
Mineriada din 13-15 iunie 1990, a compromis definitiv ideea de revoluție. Așa a început dușmănia dintre societate și clasa politică. Schimbarea regimului politic a fost considerată „lovitură de palat” și eforturile de democratizare derizorii. Făcând abstracție de stereotipul „tovarăși”, care poate fi explicat prin folosirea lui obsesivă/obligatorie în cei 45 de ani de comunism, de către majoritatea cetățenilor, nu avem nici o decizie finală a Justiției în dosarele Revoluției și Mineriadei. În conștiința societății, sunt momente decisive pentru viitorul României, care au rămas la stadiul de speculație și interpretare. Această ambiguitate alimentează până azi propaganda negativă agreată de opoziție, mass-media și societatea civilă. Atunci, cei care am participat cu bună-credință la evenimente, am înțeles că nimeni nu gândea restaurație. Dimpotrivă! România era un stat ultra centralizat cu o populație „chinuită”. Cei care și-au asumat conducerea, aveau experiență politică și gândeau o tranziție treptată, care să familiarizeze societatea cu noile reguli de conviețuire.
Trebuie să recunoaștem: un procent semnificativ de populație, putea să nu fi fost de acord cu dictatura lui Ceaușescu, dar cocheta cu ideile comuniste. Aceștia visau prosperitatea anilor ’60 – ’70, incapabili să înțeleagă viciile ideologice ale comunismului și consecințele acestora, atunci când este aplicat. În afară de abilitate politică, pentru administrarea situației era nevoie și de fermitate. Lui Ion Iliescu i se poate reproșa ezitarea în luarea deciziilor. În primii doi ani, această atitudine s-a dovedit catastrofală. „Partidele istorice”, cu oferta lor politică anacronică și primele măsuri ale guvernului Roman au dezechilibrat societatea, au încurajat radicalismul și au favorizat apariția „libertinismului economic”, pe care s-a fundamentat „capitalismul sălbatic”. Atunci s-a distrus infrastructura în agricultură și a început descentralizarea haotică. Tot atunci a început deteriorarea sistemului de învățământ și discreditarea procesului educativ al generațiilor post-decembriste. Să ne amintim cum profesorii din licee și universități, asistau pasivi când colegii lor erau alungați și chiar bruscați de către elevi și studenți exaltați. Curios, pentru că și unii și ceilalți fuseseră membri de partid și nelipsiți de la ședințe. Disciplina, gândită ca antrenament pentru o viață ordonată, aplicată pentru a regla comportamente, nu a mai fost restabilită, fiind definitiv compromisă. În primele luni ale tranziției s-a consolidat ipocrizia națională prin respingerea în totalitate a celor 45 de ani de comunism. Aceasta a fost o decizie emoțională, ilogică și neproductivă, care a întrerupt continuitatea în existență a poporului, eliminându-i reperele necesare administrării progresului.
