Promovarea literaturii române în străinătate, limitată de lipsa fondurilor şi din cauza legislaţiei

Criticul Nicolae Manolescu, ambasador al României la UNESCO, a declarat, marţi seară, în cadrul dezbaterii că "nu sunt bani pentru promovarea literaturii române în străinătate", dând ca exemplu prieteni ai săi care predau la universităţi în străinătate şi care îi cer cărţi sau reviste româneşti, iar el nu are bani să trimită respectivele materiale.

De asemenea, există traducători care cunosc foarte bine limba română şi care nu au în bibliotecile lor o antologie de texte româneşti, după cum a remarcat criticul şi publicistul Luminiţa Marcu.

La rândul lui, Horia-Roman Patapievici, preşedintele ICR, a adus în discuţie finanţarea lectoratelor de limba şi literatura română în universităţile din străinătate, care ar trebui să fie obligatorii, să constituie o "investiţie strategică", după cum i-a cerut şi fostului premier Călin Popescu Tăriceanu.

Pe de altă parte, Liviu Papadima, decanul Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti, a spus că nu sunt candidaţi pentru lectoratele finanţate de Guvern, chiar în universităţi precum cea de la Heidelberg. "Am avut probleme cu ocuparea unor lectorate, nu de mâna a treia, ci ofertante, când a trebuit să le spunem tinerilor profesori «Te duci»".

Promovarea traducerilor din literatura română în străinătate ar trebui să se facă insistent, fără a aştepta rezultate spectaculoase imediate, au fost de acord participanţii la dezbatere. Aşa cum pentru filme româneşti apar cronici în presa străină, ar trebui ca acelaşi lucru să se întâmple şi cu literatura română, chiar plătind publicaţiile străine pentru apariţia acestor materiale, a spus criticul şi profesorul Ion Pop. Vicepreşedintele ICR, Tania Radu, i-a răspuns că institutul face acest lucru legal şi transparent, prin programul Publishing Romania.

Institutele culturale se adresează presei generaliste, ca şi publicaţiilor de specialitate, cu un anumit prestigiu, pentru a promova scriitori din ţările pe care le reprezintă atunci când apar opere ale acestora în străinătate. Uneori plătesc pentru aceste materiale, iar alteori nu, dar, de cele mai multe ori, institutele nu sunt refuzate de publicaţii, a spus criticul Carmen Muşat, vorbind despre propria experienţă cu institutele culturale străine din Bucureşti, care se adresează, de obicei, Observatorului Cultural.

Târgurile de carte reprezintă, de asemenea, o posibilitate importantă de promovare, cu condiţia consecvenţei. Carmen Muşat a dat ca exemplu în acest sens Institutul de Carte de la Varşovia, care, în fiecare primăvară şi toamnă, realizează câte un catalog în care include prezentarea a 30 de autori polonezi, pe care îl trimite la absolut toate târgurile de carte, chiar şi la cele la care Polonia nu are stand. Astfel sunt promovaţi aproximativ 60 de scriitori polonezi anual.

Distribuţia cărţilor româneşti pe pieţele din străinătate a fost, de asemenea, adusă în discuţie. Ion Pop a pus problema înfiinţării de librării de carte românească în străinătate, Patapievici răspunzând că ICR nu poate face acest demers din cauză că nu îi permite legislaţia. Preşedintele ICR a subliniat că nu numai lipsa fondurilor, după cum a arătat Manolescu, pune probleme, ci şi legislaţia pur şi simplu "idioată".

Simpla prezenţă în librării a cărţilor româneşti nu este suficientă, ci ar trebui standuri speciale de literatură română, a spus Manolescu.

Promovarea literaturii române pe pieţele din străinătate mai are şi alte neajunsuri de ordin financiar, precum remunerarea traducătorilor. Jean Harris, director la Observer Translation Project, proiect de traducere de literatură română aparţinând Observatorului Cultural, a dat ca exemplu SUA, unde traducătorul unui scriitor decedat de peste 50 de ani este plătit ca autorul.

În privinţa traducerii scriitorilor "clasici" ai literaturii române, Harris a remarcat că pentru aceasta este nevoie şi de un traducător de factură clasică, un traducător cu statut.

Formarea traducătorilor a fost de asemenea un subiect supus dezbaterii, Tania Radu atrăgând atenţia că ar fi grav ca literatura română să ajungă la masa critică din afară şi să se constate că nu există traducători din limba română prin care să fie susţinut efortul de promovare a literaturii naţionale.

Operele româneşti care "ar prinde" în străinătate nu pot fi încadrate într-un canon literar naţional, impus din interior, ci se stabilesc în funcţie de cererea de pe diferitele pieţe străine, au conchis participanţii la dezbatere.

Manolescu s-a declarat "sceptic" privind traducerea şi promovarea în străinătate a autorilor aşa-zişi "canonici", pentru că operele acestora ar trebui însoţite de explicaţii şi de o punere în context, spre deosebire de lucrările contemporanilor, dar şi pentru că limba folosită de clasici este alta decât cea utilizată în prezent, care se întâlneşte la tinerii autori. "În acest moment, Dan Lungu, Filip Florian au o şansă, în schimb Slavici nu are nicio şansă, chiar dacă este un mare scriitor", a spus Manolescu. "Este nevoie de produse proaspete, nu merge cu cele congelate", a mai spus criticul, adăugând că problema traducerilor nu este una de universalitate, care se regăseşte, de altfel, în literatura română, ci una de piaţă.

"Eu cred că cele mai bune traduceri sunt făcute în funcţie de afinităţi", a spus Luminiţa Marcu, menţionând că "este foarte interesant de văzut ce selectează traducătorii străini tineri din literatura română clasică şi contemporană".

Tania Radu a anunţat că, dacă programul ICR de traduceri, TPS, adresat editurilor străine care doresc să publice şi să vândă carte românească, se pliază pe această cerere, institutul ar putea înfiinţa, de anul viitor, un alt program de sprijinire a traducerii şi publicării de literatură română, din autorii canonici, însă acesta s-ar adresa, în schimb, editurilor universitare.