Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Sucevenii cu bani şi maşini de lux, cumpărători de cărţi la metru şi de „antichităţi” din magazinele de suveniruri au oportunitatea de a trece, cu investiţii minime, la un nivel superior, cel al „colecţionarilor de artă”. Livingul unei vile nou construite în unul dintre cartierele rezidenţiale ale oraşului poate fi îmbogăţit cu copii de tablouri sau sculpturi ale unor artişti celebri sau cu icoane învechite artificial, care să ia ochii oaspeţilor. Salariile extrem de mici, de 10-15 milioane de lei vechi şi condiţiile grele în care muncesc restauratorii pot face să se întâlnească cererea cu oferta, în universul falsurilor de artă.
Cel mai vechi restaurator de metale din Suceava, în vârstă de aproape 70 de ani, Mihail Jelesneac, a lucrat 27 de ani cu migală la restaurarea unor obiecte de patrimoniu de nivel zero, la Peleş, la Posada sau la Muzeul de Artă de la Mănăstirea Cotroceni, precum şi la recuperarea pentru public a bijuteriilor şi a altor obiecte din metal găsite în săpăturile arheologice de la Suceava.
Nu este interesat de piaţa falsurilor de artă şi spune că acestea sunt „pentru ignoranţi şi manelişti”, deoarece un ochi avizat detectează copia. Pentru el, a face replici după obiecte de artă înseamnă să scazi valoarea tabloului sau sculpturii respective, dar recunoaşte că procesul în sine nu este foarte dificil şi că în condiţii economice grele poate deveni tentant pentru restauratori.
„La obiecte decorative e simplu. Faci amprentarea, apoi turnarea şi colorarea până seamănă cu originalul. La mobilier e mai greu şi mai scump, plăteşti şi manopera. Cariile de învechire se fac cu un burghiu foarte fin. Nu se poate amprenta, se lucrează după cataloage. La metal e mai greu. Patinarea e simplă, cu coloranţi, ulei sau tempera, urmează uscarea şi protecţia cu lac”, spune restauratorul.
Ne arată o copie făcută după o Shiva decorativă, identică cu originalul, pe care a lucrat-o „de probă” în urmă cu aproape 30 de ani, dintr-un material utilizat în stomatologie.
Muzeul din Suceava a câştigat din restaurare peste 100.000 de euro
În Suceava există 27 de restauratori în activitate, toţi angajaţi ai Complexului Muzeal Bucovina. Şefa lor, Doina Creangă, afirmă că este o tagmă aparte, în care secretele sunt păzite cu străşnicie.
„Cele mai puţine studii şi cărţi de specialitate sunt în restaurare. Este o meserie frumoasă, fiecare piesă îţi oferă altceva, dar salariile sunt mici, maxim 400 de euro şi sunt foarte multe boli profesionale pentru că se lucrează cu substanţe toxice care se cumulează, ca să nu mai vorbim de praf”, a spus Doina Creangă.
Printre cele mai valoroase piese restaurate la Suceava sunt textilele arheologice, unele documente, bijuterii, monedă, manuscrise şi ceramica de tezaur. Sumele pe care le-a câştigat Complexul Muzeal de la beneficiari externi, ca urmare a activităţii restauratorilor săi, au crescut de la 3.025 de euro în 2006, la 15.737 euro în 2007, 75.518 euro în 2008 şi au scăzut la 20.500 în anul de criză 2009. La asta se adaugă restaurarea propriilor piese ale muzeului, în baza salariului pe care aceşti angajaţi îl primesc de la stat.
Omul, cel mai mare duşman al pieselor arheologice
Mihail Jelesneac consideră că cel mai mare duşman al pieselor găsite în şantierele arheologice este omul, care „prin ignoranţă şi lipsă de educaţie, de respect pentru piese şi trecutul istoric” provoacă degradarea obiectelor.
Îşi aminteşte când a primit la lucru, de la Rădăuţi, un pumnal dăruit de Napoleon valetului său. Lama era distrusă, dar s-a păstrat inscripţia de danie, mânerul cu blazon şi monogramă şi teaca de piele. Lama originală a ajuns probabil cuţit de tăiat porci. A fost restaurat integral.
„Un laborator de restaurare este o clinică pentru obiectele de patrimoniu. Acestea parcurg aceleaşi etape ca şi un pacient în spital: investigaţii, fişă, diagnostic, tratament”, a afirmat el.
Unele piese nu mai ajung în muzee niciodată. De exemplu, în anii ’70, la demolarea unei case la Broşteni s-a găsit o armă de vânătoare a prinţului Nicolae, cu încrustaţii de aur. Mihail Jelesneac a fost anunţat de descoperire, a plecat la Miliţie, numai că nimeni nu mai ştia nimic de armă. Tot pe vremea comuniştilor, o femeie din Rădăuţi a fost pârâtă că are în casă un havuz. Miliţia a fost şi i l-a confiscat pentru că nu l-a declarat, ulterior femeia a îndeplinit formalităţile legale, dar când să-şi recupereze obiectul, nu l-a mai găsit.
„În zonele Siret, Rădăuţi, Vatra Dornei şi Gura Humorului au fost oameni care în decursul timpului au avut piese valoroase. S-a vândut tot. În primii ani după 1990 veneau maşini din Austria şi Germania, erau deja persoane specializate în asta şi s-a vândut tot peste graniţă. Nici la ora asta nu există un control şi o evidenţă a ceea ce se întâmplă în domeniul obiectelor de artă”, povesteşte cu amărăciune restauratorul.
„Manualul falsificatorului de artă”
Mihail Jelesneac mai spune că pe vremea comuniştilor era mai multă ordine în patrimoniu, iar în ceea ce priveşte falsurile, era aproape un subiect tabu.
„Nu aveam voie să facem replici decât comandate, erau documente speciale pentru asta. Pe vremea lui Ceauşescu nu-şi permitea nimeni asemenea distracţii”, a mai spus Mihail Jelesneac.
Astăzi, cu câteva sute sau mii de euro poţi avea copie după aproape orice, există chiar şi un fel de "Manual al falsificatorului de artă" (Art Forger’s Handbook), scris de unul din cei mai cunoscuţi falsificatori de tablouri, Eric Hebborn. Aici sunt descrise tehnicile care trebuie folosite pentru ca un tablou fals să pară autentic, de la învechirea artificială a pânzei cu ultraviolete şi cu praf din aspirator, până la răzuirea semnăturii. Eric Hebborn a absolvit Academia Regală de Arte din Londra şi şi-a făcut ucenicia la un atelier de restaurare a operelor de artă, înainte de a-şi începe propria afacere cu falsuri. A produs aproximativ o mie de desene, în mare parte copii după Rubens, Bruegel, Van Dyck, Poussin şi Tiepolo. Cele mai multe dintre tablourile sale au fost vândute prin case de licitaţii celebre, ajungând în colecţii prestigioase.
În 1978, un negustor de artă din Londra şi-a dat seama că tabloul pe care vroia să-l cumpere de la Hebborn era un fals şi a făcut public acest lucru, făcându-i pe restul colecţionarilor care cumpăraseră opere de la el să verifice din nou autenticitatea tablourilor. Toate erau falsuri. La 8 ianuarie 1996, la scurt timp după publicarea ediţiei italiene a cărţii sale „Manualul falsificatorului de artă”, Eric Hebborn a fost găsit pe o stradă din Roma, cu craniul zdrobit cu un obiect contondent. A murit în spital, la 11 ianuarie 1996.
Există şi un film documentar Eric Hebborn: Portretul unui falsificator Master, care prezintă un interviu extins cu Hebborn în casa lui din Italia, produs pentru Strand Omnibus BBC şi difuzat în 1991. A practicat o „meserie” bănoasă, dar riscantă şi până la urmă fatală.
