Mircea Radu IACOBAN

„Mam născut în comuna Petreşti... am făcut şcoala primară în comuna în care mam născut...dintre cei care mă cunoaşte... în 1939, când sa format comisia... mi sa comunicat... miau făcut legătura cu Stere... miau adus la confruntare...”  Sunt fragmente din autobiografia aflată în dosarul de cadre recent publicat al unui personaj ce a marcat apăsat destinele României pre-revoluţionare şi despre care nu degeaba se vorbeşte în coloraţi termeni consacraţi („sinistra”), fără a i se acorda, totuşi, adevărata atenţie ce-o merită, câtă vreme în ultimii ani ai lui Ceauşescu, cele mai importante decizii pentru ţară nu se luau fără acceptul ei. Ba, se pare, ades iniţiativa îi aparţinea în întregime, „eroul între eroi” suferind de un ciudat complex de subordonare, tot mai accentuat pe măsura trecerii timpului.

Cum bine se vede din fragmentele citate mai sus, „savanta de largă recunoaştere internaţională” era, de fapt, semi-analfabetă. Nici celor patru clase urmate la Petreşti (şcoală cu un singur învăţător şi clase comasate) n-a putut să le facă faţă, fiind mereu corigentă la aproape toate materiile şi, în clasa a IV-a, repetentă. Fără să-şi dea seama, cel care i-a pus Lenuţei (încă nu era Elena...) întrebările chestionarului verificărilor din 1949 a consemnat o realitate memorabilă: „Ce limbi cunoaşte?” Răspuns: „NU”. Nici una, adică. Gura păcătosului adevăr grăieşte: nici româna! Am auzit-o nu de puţine ori pronunţând „scluptor”, „scluptură” (la Congresul Culturii!), perspetivă, unamitate, esport (niciodată n-a putut rosti „perspectivă”, „unanimitate” ş.m.a), ca să nu mai vorbim despre frecvenţa absolut jenantă a dezacordurilor gramaticale, ori de hazoasa botezare a bioxidului de carbon... „codoi”.

La urma urmei, nici n-ar trebui ridicate prea mari pretenţii faţă de o simplă muncitoare necalificată, venită dintr-un sătuc obscur, care a muncit „pe bune” în câteva fabrici textile din Capitală („Texca”, „Minerva”, „Jackard”, „Bros”) şi a avut ceva „activitate revoluţionară” - dacă nu s-ar fi aflat mereu în locul potrivit... pentru altcineva. Unde credeţi că a lucrat după 1944? La sectorul... „Cultură şi Educaţie” (1947), după ce, în 1946, judeţeana de partid îi încredinţase Secţia... şcoli!! Propunându-şi o târzie recuperare „din mers”, s-a înscris la secţia fără frecvenţă a Facultăţii de Chimie Industrială; n-avea nici 7 clase şi sărise cu dezinvoltură peste prejudecata numită liceu! Fireşte, nu putea urma altceva decât susţinerea doctoratului.

L-am întrebat cândva pe acad. Cristofor Simionescu, acum călătorit în altă lume, cum a fost cu acordarea titlului de doctor, reală infracţiune în care a fost implicat. Cu evidentă stinghereală, mi-a răspuns că a primit, pentru referat, o excelentă lucrare, pe care n-avea de ce s-o aprecieze altfel decât cu nota maximă (patru dintre cei mai buni cercetători ai ICECHIM fuseseră scoşi din producţie în 1978 pentru a elabora teza de doctorat a „savantei”). Mai puţin obişnuit, aflăm acum, a fost procedeul susţinerii lucrării: convocată pentru ora 9, onor Comisia a aflat că teza fusese susţinută la ora 7, aşa că nu mai rămânea decât semnarea procesului verbal.

Cristofor a recunoscut că n-a avut nimeni curajul să întrebe în faţa cărui for s-a prezentat Ceuşeasca dis-de-dimineaţă şi nici ce s-a ales din etapele procedurale obligatorii (prezentarea de referate, discutarea lor în Catedră, răspunsurile doctorandei la întrebările din momentul susţinerii etc.) Cu Elena nu se glumea, câtă vreme până şi Comisia de verificare din 1949 aprecia, în fişa personală a ilegalistei, că „este stăpânită de orgoliu şi nu e pătrunsă de spirit autocritic”, iar referatele ulterioare întăresc convingerea că, vorba Elenei Răceanu, „era bună numai în conspiraţie”. Conspiratoare a rămas până în momentul regretabilei (ştiu ce spun!) execuţii de la Târgovişte, fiindcă a pus la cale, manevrând ocult şi totodată discreţionar frâiele puterii. Toată falimentara politică de cadre ce ne-a fericit, mai ales în ultimii ani, cu diverşi cretini credincioşi gen Postelnicu & comp. i se datorează.

Mă întreb, însă, ce s-ar întâmpla dacă s-ar solicita acum o pagină scrisă „manu proprie” unor mult prea stimate doamne din elita elitelor. Dumneavoastră, cui aţi propune să i se dea prima dictare?