Mircea Radu IACOBAN

Parcurgând documentele publicate în colecţia editorială ieşeană „Românii în istoria universală” ai sumedenie de surprize, ades fiind tentat să-ţi aminteşti exclamaţia lui Democrit „Mulţi care par a fi prieteni nu-ţi sunt şi mulţi care nu par, sunt.” Este misia istoricului să analizeze minuţios, să descifreze semnificaţiile ascunse şi să concluzioneze în deplină cunoştinţă de cauză; scriitorul este mai degrabă atras de revelaţiile caracterologice neaşteptate, de ineditul cutărei situaţii, de surpriza capabilă să răstoarne interpretări împământenite. Dai pagină după pagină şi nu osteneşti să te miri cât de multe sunt cele pe care... nu le ştim despre istoria noastră recentă!

Unele, nici măcar nu le bănuim! Îmi place să cred că orice elev mai ştie câte ceva despre Conferinţa de pace de la Paris, în urma căreia a fost anulat Diktatul de la Viena, Transilvania revenind acasă. Propaganda anilor ’50 ridica în slăvi sprijinul Uniunii Sovietice şi al statelor din lagărul socialist pentru justa condamnare a raptului banditesc. Întorşi cu trenul de la Conferinţă, Tătărăscu, I.G. Maurer, flancaţi de Gh. Gheorghiu Dej, au ţinut la fiecare oprire a garniturii discursuri inflamate de slăvire a generozităţii „tătucului popoarelor”, fără a pomeni o vorbă despre condiţia impusă românilor de delegaţia moscovită: primind înapoi Transilvania, renunţaţi definitiv la Basarabia şi Bucovina de nord. Tipic pentru diplomaţia rusă încă de pe vremea lui Petru cel Mare: iei cât poţi de la altul şi niciodată nu dai de la tine. Pe noi ne-au cadorisit cu... pământ românesc, în schimbul pierderii pentru vecie a unor teritorii... la fel de româneşti.

Cât despre Transilvania, aliaţii noştri de astăzi aveau cu totul alte gânduri. J. Campbel, raportorul „Comitetului teritorial american” vedea şi varii (ciudate) soluţii, între care 1 - menţinerea Diktatului de la Viena, 2 – rectificarea în favoarea Ungariei a frontierei din 1920, şi 3, cireaşa de pe tort, „o Transilvanie independentă”. Se mai propunea şi cuprinderea Transilvaniei într-o federaţie, ori atribuirea către Budapesta a unei „fâşii” de la vechea frontieră, plus autonomia Ţinutului Secuiesc, dar şi calea solomonică a „satisfacţiei totale”: întreg Ardealul dat fie Ungariei, fie României. Chiar şi după ce s-a luat hotărârea anulării totale a Diktatului, partea maghiară, dispunând de un lobby consistent la toate nivele decizionale, insista să i se atribuie „barem” o mică fâşie la frontieră, cu un total (modest) de 22.000 km.p. Numai că „fâşia” ar fi înglobat oraşele Arad, Oradea, Satu Mare, Carei... De salvat, trebuie s-o spunem, ne-au salvat ruşii, care nu putea accepta menţinerea unui rapt hitlerist, dar uitau complet de pactul similar Ribbentrop-Molotov. România a avut, la Paris, doi inamici care au faultat-o tot timpul: delegaţia Australiei şi cea a Noi Zeelande. Constant de partea noastră, cehoslovacul Pika. Restul cererilor româneşti (în primul rând statutul de co-beligeranţă) au fost respinse una după alta, până şi mărunta solicitare a aproba utilizarea unicului nostru submarin ca vas-şcoală. Dincolo de împovărătoarele despăgubiri de război, România a fost obligată să restituie aliaţilor şi cele 6 vagoane cu aur cu care nemţii au plătit petrolul prahovean.

N-ar fi fost dreaptă vânzare (?), aşa că banii se vor înapoia, dar nu plătitorului, ci profitorilor... Culmea culmilor este, însă, alta: ştiţi cine a avut o atitudine constant anti-românească de-a lungul tratativelor?

Delegaţia Poloniei! Mii de milioane a cheltuit România în 1939 pentru întreţinerea celor 100.000 de refugiaţi polonezi (60.000 militari!), statul asumându-şi serioase riscuri din această înfruntare inegală cu Germania. Aurul polonez a traversat România şi a ajuns în occident protejat de nave de război româneşti. Pe teritoriul nostru s-au salvat preşedintele Poloniei, capii armatei, guvernul, familiile acestora. Ajunşi în Anglia, militarii polonezi ocrotiţi de România au alcătuit nucleul armatei ce avea să continue războiul. Mult a riscat România făcând neuitatele gesturi de omenie, prietenie, camaraderie! Drept pentru care, polonezii ne-au fost inamici statornici la Conferinţa de pace. Facerea de bine...