Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Mereu flămând de sine, „dezvelind însuşi locul de naştere al cuvintelor”, pentru a-şi putea tămădui rădăcinile (asta şi înseamnă, în fond, foamea de sine sau „profunda nevoie de regăsire”, cum notase într-un autograf), scriitorul câmpulungean George Bodea străbate „prin perdelele nopţii, dându-le într-o parte ca pe nişte veşminte parfumate”, pentru a trasa câteva „Secante prin cercuri concentrice”, cum îşi şi intitulează una dintre recentele sale cărţi, voit metaforic, deşi nu cu minunate stihuiri de „voevod de obcină” se înfăţişează poetul în pustietatea contemporaneităţii sale, ci cu rostiri care ţin mai curând de filosofia culturii, şi încă într-un sens şi mistic, şi religios.
„Poziţia termenilor în raportul poet-filosof”
Mistic, aidoma lui Noica, proclamând, practic, „înţelepciunea cuvintelor”, a rostirilor („Poeme sacre” sau, de ce nu?, „Cântecele Obcinii, rugă, plâns al cuvintelor”), iar religios, cu trimitere directă, deşi nu şi explicită, la „poziţia termenilor în raportul poet-filosof”, deci şi drept „componentă a unui scenariu mitic al permanenţei cosmice”.
George Bodea, fără să afişeze aerele superioare ale unor doct-cultişti contemporani, rătăceşte, aproape cu umilinţă mistică, „printre răzlogii unor întrebări”, provocate de oameni şi opere despre care mai toţi au auzit şi atât (Gavril Rotică, Vasile Posteucă, Alexandru Bogza, Nicolae Labiş, Graţian Jucan etc.), îngenunchind, cu neostenită mult repetată evlavie, în faţa sfintelor scripturi româneşti (Dimitrie Cantemir, Lucian Blaga, Constantin Noica, Emil Cioran etc.) pentru a fixa şi repere, şi contururi, iar rătăcirea aceasta pelerinică a prins durată, a devenit carte, întreg, operă, o operă „creată fără premeditare, adică în modul cel natural”, cel al nevoii de a atenţiona asupra curgerii clipelor.
Atenţionările acestea (eseuri, cronici literare, publicistică) au devenit altceva şi mult mai mult, în clipa în care au populat o carte, au devenit fulger („secante”) prin cerurile, mereu trăite altfel, ale civilizaţiei pământeşti („cercuri concentrice”), ele exprimând şi argumentând o concepţie, o „carte a vieţii”, pe care autorul „o citeşte el însuşi ca pentru a afla misterele încifrate în ea”.
„Cinstita îndoială a cugetătorului”
Fără îndoială că, dacă am căuta prin cele publicaţii româneşti, în care George Bodea şi-a publicat textele cărora le-a fost ursit să devină o carte, atenţia ne-ar fi atrasă de subiectele şi personajele exemplare luate în discuţie („Pururi tineri: Eminescu şi Cioran”, „Probleme în lectura palimpsestului mioritic”, „Poezia lui Gavril Rotică”, „Nicolae Labiş – necesarele întrebări”, „Povestitorul are un nume: George Ungureanu”, „Erezia ca formă a disperării” etc.), dar adunate într-o carte, acele texte scot în evidenţă, în primul rând, statura impresionantă a cărturarului câmpulungean George Bodea, cu toate frământările lui nepământeşti, cu „intuiţia limitelor”, cu „dreptul nostru cel de toate zilele la tristeţe” şi, în primul rând, cu „cinstita îndoială a cugetătorului conştient de suveranitatea adevărului din sine”.
Ştiu, ar putea să pară o exagerare, dacă aş afirma că, prin „Secante prin cercuri concentrice”, George Bodea se defineşte şi ca filosof al culturii, dar astfel i-am trăit recenta carte, cu disciplina lăuntrică a iniţierilor în deplin, chiar şi atunci când refuzam unele „răsfrângeri în oglinzi de rouă”, eu înţelegând altfel concreteţea veşnicului şi nenumitului, pe care o reprezintă, în taoism, apa.
Şi cred că, urmărindu-i sufletul, în mişcarea aceea când fulgerătoare, când concentrică a enunţurilor, am început să-i înţeleg altfel şi poezia, fără să mai omit rolul „conştiinţei critice”, care se manifestă şi în poezie ca „o lecţie ideală”.
Sunt ani mulţi, sunt nenumărate poveri duse sau de dus pe suflet între coperţile cărţii „Secante prin cercuri concentrice”, dar George Bodea, vag încărunţit şi vag ostenit în căutătura de după ochelarii cu rame groase, fără vârstă îşi poartă vârstele printr-un univers bine conturat, prin care vâslesc ideile şi prin care capătă aură chipurile care trăiesc idei (în fond asta înseamnă o cronică literară sau un eseu).
E atât de frumos, de statuar scriitorul de la poalele Rarăului, încât mă mir că Bucovina nu-l vede, nu-l aude, nu-i vorbeşte; şi tare mi-i teamă că în vremea lui George Bodea, prin care am nimerit întâmplător, Bucovina nici nu mai există.
