Există un obicei pe care mai toți îl recunoaștem, chiar dacă ne face să ne simțim prost atunci când vine vorba despre el. Amânăm. Amânăm un telefon important, o decizie care ne apasă, începerea unui proiect, o vizită la medic, o conversație dificilă cu cineva drag. Ne spunem că o vom face mâine, că nu avem acum dispoziția potrivită, că astăzi nu e momentul, iar mâine se transformă în săptămâna viitoare, iar săptămâna viitoare în niciodată. Explicația pe care ne-o oferim singuri sună aproape întotdeauna la fel: sunt leneș, sunt dezorganizat, nu știu să îmi gestionez timpul. Cercetările din psihologie arată însă că această explicație este, în cele mai multe cazuri, complet greșită.
Un studiu publicat în anul 2013 de psihologii Timothy Pychyl și Fuschia Sirois, devenit de atunci o referință în domeniu, a demonstrat că tendința de a amâna nu are legătură aproape deloc cu modul în care ne raportăm la timp, ci cu modul în care ne raportăm la propriile emoții neplăcute. Concret, cei doi cercetători au arătat că oamenii amână tocmai acele sarcini care le provoacă teamă, rușine, plictiseală, frustrare sau nesiguranță, iar creierul alege, fără să ne întrebe, o mică plăcere imediată în locul confruntării cu disconfortul. Amânarea nu este, așadar, o slăbiciune de caracter, ci o încercare nereușită de a ne proteja pe noi înșine. Ne spunem în subconștient că mâine ne vom simți mai bine, că mâine vom avea mai multe resurse, că mâine vom fi cumva alți oameni, mai pregătiți, mai calmi, mai capabili. Realitatea este că mâine se trezește exact aceeași persoană, cu aceleași temeri, iar sarcina amânată a crescut între timp în greutate, alimentând un cerc vicios al vinovăției care, la rândul lui, ne face și mai puțin capabili să acționăm.
Studiile arată că între douăzeci și douăzeci și cinci la sută din populația adultă amână cronic lucruri importante din viața sa, iar efectele se simt pe termen lung sub forma anxietății, a insomniilor, a stimei de sine scăzute, a relațiilor tensionate și chiar a unor probleme de sănătate fizică. Partea cu adevărat importantă este însă alta. Dacă amânarea nu este o problemă de organizare, ci una de reglare emoțională, atunci nici soluțiile care ne învață să facem liste, să împărțim ziua pe intervale și să ne disciplinăm prin forță nu vor funcționa prea mult timp. Ce funcționează, potrivit cercetărilor din ultimii ani, sunt trei lucruri simple, dar profund diferite de ceea ce ni se spune de obicei. În primul rând, înlocuirea autocriticii cu autocompasiunea.
Un studiu realizat de cercetătoarea Fuschia Sirois a demonstrat că persoanele care se iartă pe ele însele pentru amânările anterioare devin mai puțin predispuse să amâne pe viitor, în timp ce oamenii care se ceartă aspru cu ei înșiși rămân blocați în același tipar. A fi blând cu tine atunci când greșești nu înseamnă a te dezresponsabiliza, ci a-ți reduce tocmai acea încărcătură emoțională care te împinge să eviți. În al doilea rând, regula celor cinci minute. În loc să te angajezi că vei rezolva întreaga sarcină, îți promiți că vei lucra la ea doar cinci minute, după care ai voie să te oprești. Această tehnică, validată de mai multe studii recente, funcționează pentru că păcălește exact mecanismul emoțional care alimentează amânarea: creierul nu se mai simte amenințat de o cerință uriașă, iar odată ce ai început, costul psihologic al opririi devine mai mare decât cel al continuării. În al treilea rând, identificarea emoției concrete care stă în spatele amânării.
Când te surprinzi evitând ceva, oprește-te pentru un minut și întreabă-te sincer ce anume simți în legătură cu acea sarcină. Ți-e teamă că nu vei reuși? Te simți nedreptățit că trebuie să o faci? Ți-e rușine de ceva ce ține de ea? Simpla numire a emoției o dezamorsează în bună măsură, pentru că o mută din zona inconștientă, unde te controlează, în zona conștientă, unde poți alege ce faci cu ea. Amânarea nu dispare peste noapte și nici nu trebuie să dispară complet, pentru că face parte din condiția umană. Important este însă să încetăm să ne mai judecăm pentru ea ca și cum am fi leneși sau defecți și să începem să o privim pentru ceea ce este cu adevărat: un semnal că undeva, înăuntru, ceva ne doare sau ne sperie și are nevoie să fie privit cu atenție, nu alungat cu forța.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753 937 223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
