N-ai economist… vine Dan!

O întrebare se pune în acest moment cu prea puțină intensitate și insistență decât ar merita, deși sunt date și analize care ar putea oferi un răspuns edificator: cât ne costă nebunia domnilor Putin-Trump-Xi-Kim? Nu trebuie să speculăm legat de „timiditatea” celor care ar trebui să ne „deschidă ochii” față de risipa fantastică de resurse minerale, energetice, umane etc. generată de invazii, lovituri aeriene preventive (?!) și chiar de războaie duse fără menajamente în stil clasic. Categoric liderii agresivi se simt vinovați de pierderi, dar nu din empatie cu propriile popoare sau victimele civile aparținând altor națiuni, ci pentru că le este frică (sunt lași!) de o judecată a lor în instanțele internaționale (Putin deja a fost condamnat!).
Costurile agresiunilor (numite ticălos „operații speciale”) sunt imense și cresc permanent, dar nivelul „decontărilor” este diferit în funcție de gradul de implicare al fiecărei țări. De plătit, însă, plătim toți! Conflictul militar se extinde sub forma unui război comercial manifestat prin tarife, embargouri, șantaj sau blocare de rute de transport, pe plan tehnologic prin restrângerea accesului la noile invenții, pe plan diplomatic prin excludere de la masa negocierilor sau pe plan juridic prin condamnarea la instanțele naționale sau internaționale.
La care se adaugă celebrul deja „război hibrid”, transformând confruntarea într-un război total cum NU s-a mai întâmplat după 1945.
Pierderile umane și materiale trebuie oprite, iar liderii asasini pedepsiți, dar mecanismele de blocare NU funcționează la nivel mondial, mai ales când invadatorul este o „mare putere”, membru permanent al Consiliului de Securitate ONU (Rusia!). Alianța dictatorilor (sau a criminalilor, dacă vreți!) funcționează bine, au arme (inclusiv nucleare), resurse sensibile sunt la dispoziția lor (vezi pământuri rare, cobalt etc.) și șantajează planeta, iar nemulțumirile interne tot mai mari le „înăbușă” prin implicarea în război împotriva „dușmanului extern”.
Dacă instituțiile internaționale și mijloacele diplomatice nu au eficiență, cum constatăm în zilele noastre, democrațiile au capacitatea de a contracara agresivitatea prin alte metode. O primă soluție este economică și se axează pe epuizarea dotării militare (distrugerea echipamentelor, anularea forței umane etc.) și a finanțării conflictului. Este o modalitate costisitoare, durează mult punerea în practică și poate determina extinderea conflictului pentru că agresorii au „prieteni” (de aceeași teapă sau producători ticăloși de arme).
O altă soluție care să împiedice agresiunea este formarea de alianțe politico-militare-economice puternice (UE, ASEAN) și creșterea cheltuielilor militare ale membrilor pentru a tăia pofta de aventuri războinice ale dictatorilor. Este mai eficientă, dovadă fiind faptul că Rusia NU a atacat membri NATO precum statele baltice (mult mai mici decât Ucraina!). Și reformarea ONU prin anularea dreptului de veto în Consiliul de Securitate, mai ales în cazul în care „votantul” este direct implicat. Aceste soluții, absolut necesare în lumea de azi, necesită voință politică, timp și bani! Multă voință politică și foarte mulți bani! Dar cheltuielile sunt infinit mai mici decât cele generate de „implicarea în război”! Și nu trebuie ca părinții să-și înmormânteze copiii!
Și sub aspect economic apare un alt Război Rece, chiar dacă nu sunt doar doi mari beligeranți. Prin cheltuieli de înarmare se revine la un „echilibru al terorii” ca până în 1990, din păcate. Dar evoluțiile din prezent ne arată că este abordarea preferabilă din punct de vedere economic, dar mai ales umanitar.
România, membră a unor alianțe foarte puternice, are șanse foarte bune de dezvoltare într-un climat de securitate garantat de tratatele de aderare. Dar NU trebuie să abandoneze efortul propriu! Este esențial!!