Pentru mulți dintre noi, oboseala a devenit un fundal constant al vieții – atât de obișnuit, încât nici nu o mai băgăm în seamă. Ne trezim deja epuizați, bem cafea după cafea, amânăm întâlnirile cu prietenii pentru că „nu mai avem energie” și ne promitem că weekendul ăsta, în sfârșit, ne vom odihni. Doar că weekendul vine și pleacă, iar oboseala rămâne. Aici, undeva între tunelul fără capăt al sarcinilor și senzația că nimic nu ne mai bucură cu adevărat, începe burnout-ul.
Termenul a fost folosit prima dată în anii ’70 de psihologul Herbert Freudenberger, care a observat la el însuși și la colegii săi din clinicile pentru persoane dependente o stare bizară: oameni dedicați muncii lor, idealiști, care ajungeau brusc cinici, irascibili și complet goliți pe dinăuntru. Astăzi, Organizația Mondială a Sănătății recunoaște oficial burnout-ul ca fenomen ocupațional, descriindu-l prin trei dimensiuni esențiale: epuizare profundă, distanțare mentală sau atitudine negativă față de propria muncă și scăderea sentimentului de eficacitate profesională. Cu alte cuvinte, nu este vorba doar despre oboseală fizică, ci despre o erodare lentă a relației pe care o avem cu ceea ce facem și, treptat, cu noi înșine.
Un studiu publicat în 2023 în revista „Frontiers in Psychology”, care a analizat mai multe cercetări realizate pe profesioniști din domeniul sănătății în timpul și după pandemie, a arătat că peste 40% dintre cei investigați prezentau simptome semnificative de burnout, iar dintre aceștia, majoritatea nu căutaseră ajutor specializat decât atunci când deja apăruseră probleme somatice – dureri cronice, tulburări de somn, episoade de depresie. Concluzia cercetătorilor a fost una tulburătoare: burnout-ul este aproape întotdeauna recunoscut prea târziu, atunci când corpul, nu mintea, trage semnalul de alarmă.
Semnele timpurii sunt însă acolo, dacă știm să le citim. Una dintre cele mai subtile manifestări este pierderea bucuriei în lucrurile mici. Cafeaua de dimineață nu mai are același gust, conversația cu un coleg apropiat devine o povară, gândul la weekend nu mai aduce ușurare, ci doar amânare. Apare apoi cinismul – acea voce interioară care comentează totul cu sarcasm, care găsește vinovați peste tot și care transformă fiecare cerere venită din partea celor din jur într-o agresiune personală. Mulți oameni descriu și o senzație ciudată de detașare, ca și cum și-ar privi viața de la distanță, fără să mai fie cu adevărat prezenți în ea. La acestea se adaugă semnele fizice: insomnia care nu se rezolvă cu o noapte bună de somn, durerile de cap recurente, tensiunea musculară din umeri și ceafă, problemele digestive aparent fără cauză. Corpul vorbește mereu primul, dar îl ascultăm ultimul.
Important este să nu confundăm burnout-ul cu o săptămână grea sau cu o perioadă aglomerată. Diferența constă în durată și în rezistența la odihnă: dacă după două săptămâni de pauză tot te trezești epuizat și fără chef, dacă întoarcerea la birou îți provoacă o anxietate disproporționată, dacă ai impresia că nu mai contează nimic din ceea ce faci – sunt motive serioase să te oprești și să iei problema în serios.
Primul pas spre recuperare este, paradoxal, recunoașterea. Cât timp ne mințim că „mai rezistăm puțin”, nimic nu se schimbă. A spune cu voce tare, fie unui prieten, fie unui specialist, „cred că nu mai pot” este deja o formă de eliberare și un punct de plecare spre vindecare. Al doilea pas ține de reconstruirea graniței dintre muncă și viața personală. Aici nu vorbim despre soluții grandioase, ci despre gesturi mici și constante: să închizi laptopul la o oră fixă, să nu mai răspunzi la mesaje de serviciu seara, să îți recuperezi cel puțin o seară pe săptămână pentru ceva care te bucură fără să producă nimic – o plimbare, o carte, o cină lungă cu cineva drag. În al treilea rând, atunci când simptomele persistă, ajutorul profesionist nu este un lux, ci o necesitate. Un psihoterapeut poate ajuta la identificarea tiparelor care alimentează burnout-ul – perfecționismul, dificultatea de a refuza, nevoia constantă de validare prin muncă – și la construirea unor strategii reale de recuperare. În unele cazuri, o evaluare medicală este la fel de importantă, pentru că epuizarea cronică poate masca sau însoți afecțiuni care necesită tratament.
Burnout-ul nu este un eșec personal. Este, mai degrabă, un semn că am ignorat prea mult timp ceea ce ne spunea propriul corp și propria minte. Iar a-l recunoaște la timp înseamnă, până la urmă, a-ți acorda dreptul de a fi om, nu mașinărie.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753 937 223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
