Începe marele fotbal, e cazul să mai uităm de Bolojan! Vrând-nevrând, se mută hotărâtor polul interesului general și, dacă nu ne mai pică altă dronă, câteva săptămâni de acum înainte, consemnul e Totul pentru fotbal! Nu întâmplător am amintit un film de-al meu din 1978, ci pentru că pornesc și acum tot de la un titlu din lumea fotbalului, în care se petrece o mică aniversare: în urmă cu 60 de ani, în 1966, îi publicam antrenorului faimos pe atunci Constantin Teașcă o carte de vreo 300 de pagini ce avea să facă mare vâlvă: Ce rău v-am făcut? Și până om avea temeiul gazetăresc necesar comentării primelor rezultate ale proaspătului Mondial, exersez pe solfegii de odinioară. Titlul „Ce rău v-am făcut?” îmi aparține (autorul adusese opul la editura ieșeană „Junimea” cu o copertă spelbă și fadă: Unele aspecte ale vieții și muncii antrenorului de fotbal). Acum îmi pare rău: ”Ce rău v-am făcut?” s-ar fi potrivit de minune la volumul al V-lea, ultimul, al „Jurnalului” meu, da-i prea târziu, l-am vândut pe-un zâmbet, să fie primit! Fără îndoială, „Nea Titi” Teașcă rămâne figura de antrenor cea mai controversată din vremea aceea. Se spune că esențele tari se păstrează în sticluțe mici: ei bine, acel mic „recipient” doldora de inteligență, pasiune și o anume cultură (nu numai fotbalistică), ba și ceva talent scriitoricesc, înmagazina și serioase doze de infatuare, risc fără acoperire, impulsivitate, viclenie speculativă ș.a.m.d. Compoziția exactă a amestecului, inclusiv proporțiile, au rămas să le stabilească, peste decenii (cât de cât, încerc s-o fac aici și acum) cei care-și propun să scrie o istorie romanțată a fotbalului românesc.
E limpede că trebuie să ai ceva de spus pentru a izbuti să-ți creezi până și printre ziariștii detractori sau adepți o notabilă luare în seamă – iar Teașcă a făcut-o cu vârf și-ndesat. Am senzația că „Piticul”, care s-a certat la „Dinamo” cu Pârcălab, la Cluj cu Ivansuc, la Bacău cu Publik, la Iași cu Stoicescu, adică, prim-vedetele momentului, refuzându-le tuturor dreptul de a fi filmați în prim-plan, tânjea după ceea ce le-a interzicea „idolilor”: condiția vedetei. Aceasta ar fi prima față a lucrurilor, cea mai evidentă. Dincolo de care se ascundeau sumedenia de mărunte vicisitudini care țin seama tocmai de condiția vedetei în fotbalul românesc: se știe că, mai ales în provincie, jucătorul nr. 1 se învățase să-și auto-îngăduie prea multe, iar spiritul justițiar al antrenorului onest s-ar fi cuvenit să intervină pentru restabilirea echilibrului util performanței. Teașcă proceda cam așa: îl ținea pe tușă un meci-două pe râzgâiatul pretendent la glorie, apoi, la cererea insistentă a publicului, trebuia să-l reintroducă în echipă. Revenitul își dădea toată osârdia și știința să dovedească faptul că-i indispensabil și persecutat, izbutește un gol-două, și iată-l acum pe antrenor țintuit pe banca acuzaților. Urmează confirmări și infirmări succesive și, până la urmă, cel care se plictisește primul își face bagajele. De obicei, grăbitul era Teașcă, și așa se explică marea ciudățenie că numelui lui figura la un moment dat în cărțile de telefon (totdeauna lente în vânzoleala abonaților) de la București, Iași, Bacău și Cluj! Teoria lui: a alcătui o echipă din jucătorii cei mai cunoscuți și mai în formă la un moment dat este la mintea cocoșului și la discreția oricui. O fi calea adevărului, dar niciodată nu se va demonstra asta cu certitudine dacă nu va avea cineva curajul să riște investigații în regiuni necartografiate încă. Spusele n-ar suna chiar rău, numai că aproape, foarte aproape, pândea aventura și aventurismul. Teașcă era tot timpul înarmat cu citate și expresii celebre, rostogolea titluri, maxime și cugetări, izbutind să te farmece și să te prindă în discuții fără prea mult cap și coadă, așa că, la urmă, nu mai știai dacă victoria în dispută se datorează causeurului Teașcă sau antrenorului Teașcă.
L-am simpatizat sincer pentru vivacitate și mobilitate spirituală, dar și-acum sunt convins că, de-ar fi fost numit peste noapte antrenor al echipei Portugaliei, ar fi început prin a-l scoate tușă pe Eusbio! Cartea ”Ce rău v-am făcut?” e-o mostră de orgoliu de-a dreptul maladiv: numai Teașcă are totdeauna dreptate, întreaga lume îi e împotrivă, nimeni nu-l susține ș.a.m.d. Cum-necum, „piticul” cu gură mare, care a condus nu mai puțin de 14 echipe din prima divizie (adică anul și sezonul!) și de două ori Naționala!, n-a avut parte din nici un mare succes într-adevăr onorabil în branșă, obținând victorii certe pe hârtie și rezultate îndoielnice pe gazon. L-am urmărit îndeaproape într-un singur meci, în 1967, când, la Cracovia, când România întâlnea într-un joc amical selecționata Poloniei. „Nea Titi” se afla la cea de a doua cârmuire a Naționalei noastre (la prima, în 1962, încasase un îngrozitor 0-6 în fața Spaniei). La Cracovia, comentam (de pe marginea terenului, așa era pe atunci) pentru Radio România, și Cristian Țopescu pentru TVR. Teașcă ne-a făcut onoarea să ne înșire chiar el, comentat, componența echipei: se mai cumințise, alcătuise un lot chiar „la mintea cocoșului” (Coman, Sătmăreanu, Doru Nicolae, Dan Coe, Mocanu, Libardi, Dobrin, Koszka, Năsturescu, Constantin, Voinea, Kallo). Dar Teașcă, rămăsese tot Teașcă: pe cine credeți că l-a lăsat pe tușă până în minutul 63? Taman pe… Dobrin, de departe cel mai valoros om din întregul lot!
Dar mai interesant decât cele petrecute pe gazon a fost episodul întoarcerii în țară. Cine a citit cu atenție cartea lui nea Titi și-a dat seama că simpaticul personaj nici măcar nu caută să-și ascundă… frica de avion. Și cum de ce te temi nu prea scapi, să-l urmărim pe Constantin Teașcă în avionul IL-18 care decolase cu întârziere de la Cracovia și se afla acum în plină noapte, la 7000 de metri altitudine, în drum spre București. Ușa de la cabina piloților era deschisă, auzeam frânturi de convorbiri radio și, la un moment dat, vocea navigatorului: Bucureștiul nu primește! Un val de ceață redusese la minimum vizibilitatea pe o zonă întinsă din Balcani; avionul se învârtea nehotărât în noapte și lansa chemări către aeroporturile din preajmă. În cele din urmă, a răspuns vag-afirmativ Aradul. Ne întoarcem: pe fețele piloților se citea încordarea, iar chipul livid al lui Nea Titi începea să semene cu acela al unui portar penalizat cu 11 metri. Vom ateriza la Arad – se aude în difuzoare. Deschid Mersul trenurilor, cartea mea de căpătâi în meseria reportericească și caut un tren convenabil Arad-Iași prin Cluj, când simt în urechi că începe coborârea. Nu se vedea nimic dedesubt decât fuioare de ceață, apoi, nedeslușit, câteva lumini fugare, probabil, ale pistei. Brusc, aparatul se redresează, urcând deasupra plafonului. Nu se poate risca aterizarea! – anunță comandantul. Teașcă, în șoaptă, începe să ne povestească despre accidentul echipei lui Matt Busby. În cele din urmă, „selecționerul unic” își ia inima în dinți și întreabă: ”Câtă benzină mai avem?” Răspuns din cabina piloților: ”Destulă!” (păi, ce era să ne spună?). Nu i-am prea crezut, zburam de atâtea ore, sub noi întuneric, deasupra întuneric, și pământul neprimitor refuza să ne îngăduie reîntâlnirea! O nouă schimbare de direcție: aflăm că ar fi șanse la aeroportul Cluj, numai că după alte zeci de minute, nu suntem primiți nici acolo. Din nou rotiri prin văzduh și apeluri radio, până ce, la capătul răbdărilor, vine veste că s-a deschis aeroportul Budapesta. La aterizare, Nea Titi arăta mai rău decât după acel 0-7 din Spania! D-ale fotbalului!
Atenție, joi începe marele bal.
