În ultimele zile, am urmărit o serie de meciuri amicale, al căror rost este evident pentru echipele calificate la turneul final al World Cup care începe în mai puțin de o săptămână, pe 11 iunie. Necalificatele, printre care desigur și România, joacă și ele, aceste amicale fiind prinse în calendarul FIFA / UEFA și devenind cumva obligatorii, o chestie care pe mine mă lasă absolut rece. Cred că am mai povestit cum, în 1970, înainte de celebrul „Mondial” din Mexic, am avut ocazia să merg de câteva ori, 3 sau 4, în cantonamentul echipei noastre naționale care avea loc la cabana Piatra Arsă din Bucegi. De două ori chiar am jucat și câte o miuță cu câțiva dintre veritabilii eroi naționali prezenți acolo (vă imaginați, cred, ce fericit eram la cei 16 ani și ceva, mai ales că eram și eu fotbalist la Poiana Câmpina, în Divizia B!), iar atmosfera era una relaxată, se făceau glume, se spuneau bancuri, erau cu toții veseli și hotărâți să demonstreze acolo că nu sunt victime sigure, într-o grupă în care mai jucau Anglia (deținătoarea trofeului din 1966), Brazilia și Cehoslovacia (care disputaseră finală CM din 1962, din Chile!). O grupă mai grea era greu de imaginat. Și totuși, acolo ai noștri au jucat formidabil, cel mai frumos meci fiind cel contra Braziliei, cu tot cu Pele în teren, care ne-a bătut greu, cu 3-2, ulterior devenind campioana mondială!
Mă uitam acum câteva zile la banda de leșinați târâiți până la Tbilisi și retur. Niște amorțiți pe care cred că dacă-i pui față în față cu vreo campioană mondială, fac pe ei. De la spectacolul contra Braziliei de acum 56 de ani la panarama de meci cu georgienii (alți leșinați!), distanța este cosmică. Și cred că nu are sens să ne mai facem iluzii multă vreme de acum înainte. La „mondiale” o să mai ajungem doar atunci când (vorba vărului meu) se va pune FIFA la împărțit wild carduri, ca la tenis!
