Diferențe culinare, de fapt culturale. Am fost mult timp împărțiți în trei imperii majore, de dimensiuni aproape egale, bazate pe cele trei alimente principale, de fapt esențiale pentru cele trei mari civilizații: grâul, orezul și porumbul. Dar ceea ce i-a deosebit pe oameni chiar foarte mult a fost sosul sau condimentele, pe care l-au adăugat în cratițele lor: uleiul de măsline în Marea Mediterană, soia în China, ardeiul iute în Mexic, untul în nordul Europei, o întreagă varietate de condimente în India. Rușii s-au revoltat în anii 1840, când guvernul a încercat să-i convingă să cultive cartofi; erau obișnuiți să trăiască mai ales cu pâine de secară. Au suspectat un complot care-i transformă în sclavi și îi forțează să treacă la o nouă religie; dar în cincizeci de ani s-au îndrăgostit de cartofi. Explicația este că ei au adăugat condimente în aceeași savoare acră – kislotu – specifică mâncării lor.
Fiecare popor își pune propria aromă în mâncărurile sale și acceptă să o schimbe doar dacă poate ascunde schimbarea în sine, învăluind fiecare noutate în aroma sa. Optimismul în ceea ce privește schimbarea, fie în politică, economie sau cultură, este posibil numai dacă această premisă este acceptată de mulți oameni.” (Theodore Zeldin, ”O istorie intimă a omenirii)
Paraziţi. „Artiştii unei ţări nu sunt paraziţii ei (nu-s pomanagii ei, ai țării, n.a.). Sunt judecați așa doar de cei lipsiţi de inteligenţă, dar mereu aflați la butoanele deciziei” (Mircea Cărtărescu). Dar cine pricepe asta? Cu atâția cretini la butoanele deciziei…
Brânză. După cum au stabilit câțiva cercetători francezi, brânzeturile (Hexagonul nu e socotit o patrie a lor?), generează nu doar un somn bun, ci și vise agreabile.
Șarpele. Șarpele e-ncolăcit pe un stâlp de telegraf / Ca s-audă ce bârfește Dumnezeu cu un seraf / N-are treabă nici cu mine, nici cu tine, solzii verzi / Se termină c-un cap galben ce-nspăimântă când îl vezi / Numai că dânsul e pașnic, și sâsâie doar din gură / Căutându-și prin paragini o șerpoaică pe măsură / Cu care să fac-o droaie de șerpi mici și ascuțiți / Prin urechi și nări să intre până devenim smintiți / Și-o luăm de mâini la fugă până dăm de-un gard din sârme / Ghimpate ce înconjoară raiul plin de flori și râme...(Emil Brumaru)
Pierderi. La un dineu – de așa-zis ”ecumenism” – adică, acele palide încercări de a face pace între religii (totuși) fundamental, esențial diferite – deci la un dineu bine dotat cu mâncare, cu băutură, părintele cel catolic se crede în poziția de a glumi despre rabinul vecin de masă cu el… Când chelnerul a adus un excelent gătit cotlet de porc, episcopul se apleacă spre urechea rabinului, pentru a-i șopti: – Din felul ăsta, minunat… sigur nu o să mâncați! – Evident că nu… mi-o interzice, categoric, domnule episcop, religia mea! – Păcat, rabi, zice episcopul catolic… Nu vă dați seama ce pierdeți! După cina ”ecumenică”, lumea se ridică și dă să plece… Politicos, rabinul i se adresează episcopului catolic: – La revedere, domnule episcop… și vă rog să transmiteți salutările mele doamnei dvs! Episcopul: – Vai, dar știți că religia mea îmi interzice asta! Rabinul: – Ce păcat, domnule episcop… nu vă dați seama ce pierdeți!
Sfat (esențial, salvator). În viață, feriți-vă de tramvaiul ce vine din spate, nesesizat… și de femeia nesatisfăcută!
Chiftele. Era un cuplu de adolescenți, care se săruta – se pipăia timid… mă rog – în scara blocului, când deodată sosește tatăl fetei. Ea își aranjează repede fusta, bluza și părul. Tatăl fetei – care își dorea, firesc, să o mărite (totuși) – îi spune iubitului derutat: – Bună, fiule, ești bine? Hai sus să cinăm împreună, cred că ești epuizat! – Nu, mulțumesc foarte mult domnule… eu tocmai plecam. – Nu, tinere, urcă, te rog! Până la urmă, junele își ia inima-n dinți, urcă în apartamentul fetei… unde mama ei, foarte încântată de vizită, îi servește cu o sticlă de vin și niște chiftele aburinde. Băiatul încearcă primul și îi spune doamnei: – Aceste chiftele de pește sunt grozave, doamnă! Tatăl fetei îl corectează… și îi spune, la ureche: – Servește-te cu cealaltă mână, tinere: chiftelele sunt de pui!
Catrene. Zici că la război, iubito, / Vii cu mine fără preget / O, dar cum plângeai asară, / Când te-ai înțepat la deget! * Greu mi-i, dragă, fără tine / Și te chem de-atâtea ori, / Nu din zori și până-n sară, / Cât din sară până-n zori. * Multe-i spun când nu m-ascultă, / Dar tresar și tac din gură / Când, c-un zâmbet, își ridică / Ochii de pe cusătură. * (George Topîrceanu)
Eminescu și vinul. ”Dacă ne referim la Eminescu-student, el a participat la acele entuziasme tinerești din universitățile germane și austriece. Noi știm că era o atmosferă cu totul specială în aceste universități. Dacă ne gândim, de exemplu, la Carmina Burana, Carl Orff a compus această capodoperă muzicală plecând de la texte care au fost scrise în aceste ambianțe studențești, încă din Evul Mediu. Așadar, Eminescu, participant în asemenea ambianțe studențești, a scris acea superbă poezie care este capodopera poeziei vinului din literatura română: Umbra lui Istrate Dabija voievod. Relația lui cu vinul a fost îndelungată, complexă, pentru că nu e reflectată doar în ceea ce a scris despre vin, este reflectată în modul în care a scris poezie. Bucuria pe care o produce estetic lectura poeziei eminesciene este datorată și faptului că el a fost un foarte mare iubitor și cunoscător al vinului. Și aici trebuie să spun că are dreptate Răzvan Voncu când precizează că, deși era bun cunoscător al vinului de Cotnari și băutor fervent al acelui vin, totuși vinul preferat al lui Eminescu a fost vinul de Drăgășani. Iar în carte, Răzvan Voncu evocă din Amintirile Mitei Kremnitz un pasaj când, la un prânz oferit de Maiorescu, unde a fost invitat și Eminescu, stând la masă lângă Mite Kremnitz, la un moment dat, el a început să vorbească cu ochii închiși despre vinul de Drăgășani, ca și cum ar fi recitat un verset din Biblie”. (Valeriu Stoica)
Accidentul. Doi ardeleni tăiau lemne, iarnă, frig năprasnic. – D-apoi, vere, cum de nu ai luat șapca aia cu urechi? – De când am avut accidentul, nu o mai port. – Ce accident? – Mi s-a oferit o palincă și eu nu am auzit!
Alegere. După ce dă cinci-șase beri pe gât, Bulă își face curaj și abordează o femeie, într-un bar: – Câți ani ai, frumoaso? – Bulă, nu e frumos să întrebi așa ceva o femeie! – Atunci… Ce greutate, ai, frumoaso? – 40 de ani.
Salvarea! Când toate merg prost, gândește-te că puteai să fii alergic la bere!
Sonet. Nu-s ochii dragei mele stropi de soare; / Iar roşul gurii ei nu-i de coral; / De-i albă neaua, sânu-i oacheş pare; / Iar negru-i păr e ca o sârmă-n val. / Ştiu roze albe, ştiu şi roze roşii, / Dar nu-i socot obrajii trandafiri; / Şi-s balsamuri mai dulci să le miroşi / Decât e boarea întregii sale firi. / Îmi place s-o aud deşi plăcut / Mai mult mi-e zvonul muzicilor parcă; / Eu mers de zână încă n-am văzut / Dar draga mea e clar că-n țărnă calcă: / Şi totuşi eu o vad la fel de rară / Cum spun şi cei ce mint când o compară. (Muzica: Nicu Alifantis Versuri: William Shakespeare, Sonetul 130 – de pe albumul „Nicu Alifantis”,1984)
