Dacă tot am ajuns să ne ocupăm, la nivelul întregii prese, de cazurile de omucidere şi de la noi şi de la alţii, de la Cioacă şi până la Mailat, oare n-ar fi acum momentul potrivit pentru a face curăţenie şi în sport, de la faulturile care par mai degrabă tentative de omor şi până la „vitaminile” care, administrate în neştire, devin la rândul lor arme letale? Mă înspăimântă în egală măsură imaginile cu fotbalişti horcăind şi apoi dându-şi ultima suflare pe gazon dar şi cele în care, la o fază de joc absolut banală, vedem câte un atac monstruos, vecin cu crima, aşa cum am văzut chiar alaltăieri la numitul Grigore, un fotbalist oarecare de la Rapid, care numai printr-o minune nu l-a lăsat şi infirm şi şomer pe Mara, „norocoasa” victimă. Am revăzut faza respectivă de foarte multe ori. Cu fiecare nouă reluare m-am convins că ăsta, Grigore, este grav bolnav psihic. N-a avut nici urmă de intenţie de a lovi mingea. Nici pomeneală. S-a dus chitit să-i rupă lui Mara piciorul, eventual tibia, peroneul şi femurul la un loc. Oare nu le-ar trebui, lui şi altora ca el, periodic, câte un control psihiatric? Fiindcă, la urma urmei, terenul ăsta de fotbal nu ar trebui să fie tocmai un deversor al frustrărilor, psihozelor şi cretinismului oricărui dobitoc, fie el Grigore sau M.M. Stoica. N-ar trebui, oare, introdus obligatoriu la orice echipă, să zicem de la Divizia B în sus, câte un psiholog cu normă întreagă? Care să-i educe efectiv pe aceşti nefericiţi (dintre care mulţi n-au avut parte de nici o zi de şcoală, iar despre „cei 7 ani de acasă” nici n-au auzit, casele lor fiind ori nişte barăci, ori nişte cutii de chibrituri pline cu câte paişpe fraţi la care, dacă împărţim cei 7 ani, ies doar câteva luni de căciulă) care n-au înţeles că ăla din faţa lor, eventual mai talentat, eventual şi cu un salariu mai mare, nu îi este duşman, ci coleg de muncă. Acum, nu mai târziu, este momentul să se interzică ferm, fără nici un fel de concesii, accesul pe stadioane a bandelor organizate numite „galerii” şi care distrug totul în cale înainte şi după meciuri, în timpul celor 90 de minute având de purtat războaie cu bandele adverse şi, desigur, să arunce sticle şi petarde pe gazon şi mii de „mui” în timpane. Dacă vom înceta cu ţigăneala asta, poate că într-o zi nici italienii nu-i vor mai spune lui Mutu „ţigan de rahat”.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Urâte vremuri.

Comentarii