Au mai rămas două săptămâni de post şi rugăciune până la Înviere

Mai sînt numai două săptămîni pînă la Sfintele Paşti, iar  Duminica Sfintei Maria Egipteanca este una specială. Mai sînt numai două săptămîni pînă la Paşti, pînă la întîlnirea cu Hristos cel Înviat, dar la întîlnirea asta nu ajungem cu adevărat decît prin pocăinţă. Cele două Evanghelii citite în duminica a V-a şi istoria vieţii Sfintei Maria Egipteanca sînt rînduite liturgic ca trei trepte pentru explicarea pocăinţei. Duminicii acesteia i se poate spune Duminica Pocăinţei.

Ce este pocăinţa?

Pe scurt, este întoarcerea la Dumnezeu aşa cum apare ea în parabola Fiului Risipitor, în care fiul falimentar şi îndurerat se întoarce sfielnic şi fără pretenţii la tatăl său, iar tatăl îl primeşte cu bucurie. Evanghelia Fiului risipitor se citeşte într-o duminică din perioada premergătoare Postului, pentru că pocăinţa e prezentată acolo în termeni generali şi într-o formă oarecum pregătitoare.
Duminica a V-a ne arată adevărata pocăinţă, pocăinţa întru Hristos. Pocăinţa aceasta e o întoarcere la Dumnezeu datorată unei înţelegeri adînci, negreşit cu raţiunea, dar mai ales cu inima, a păcatelor. Ne întoarcem întru Hristos, ca să ne întîlnim cu Dumnezeu în mod personal.

Prima Evanghelie

Prima Evanghelie îi arată pe doi dintre Apostoli, Iacob şi Ioan, care, parcă fără de sine, parcă neînţelegînd ori uitînd cu totul cuvintele de pînă atunci ale lui Hristos, Îi cer nici mai mult nici mai puţin decît onoruri. Căci a sta de-a dreapta şi de-a stînga unui împărat în slava sa, adică în momentele oficiale, era, este şi va fi un mare semn de cinste, indiferent de împărăţie. Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan cereau o distincţie. Cereau gloria absolută.
Dacă înşişi apostolii puteau cădea într-o aşa ispită, înseamnă că se poate întîmpla oricui. Poate că se întîmplă mai des şi mai uşor celor deştepţi, celor învăţaţi, celor puternici, celor talentaţi, în mod sigur celor bogaţi, dar să ştiţi că se întîmplă cu noi toţi. Astfel de gînduri izvorăsc din mîndrie, iar mîndria ne încearcă pe absolut toţi.
Şi Hristos dă pentru tentaţia asta o regulă concretă şi clară, zicînd aşa: “Ştiţi că cei ce se socotesc cîrmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpînesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă”.
Membrii guvernului, adică cei ce exercită puterea executivă în stat, se numesc miniştri. Cuvîntul ministru vine din latină şi însemna „slujitor”. În toate limbile europene numele ministrului vine din cuvîntul ăsta: „slujitor”. Pentru că Europa e produsul creştinismului. Dar socotiţi dacă din miniştri a rămas altceva creştin decît numele! Între noi nu trebuie să fie aşa.
Hristos ne spune simplu şi clar să nu urmărim onoruri, titluri, înlesniri, protocol, gratuităţi. Şi nu e nici unul dintre noi, oricît de mic, care să nu găsească ocazia să se creadă mare sau să creadă că i se cuvine cîte ceva în plus. Dar Hristos zice: cu cît credem că avem mai multe merite şi drepturi, cu atît mai mult trebuie să ne smerim. Nu e vorba de o smerenie pasivă sau formală. Smerenia nu e lene, nici comoditate, nici abandon. Smerenia trebuie să fie activă, sîrguincioasă şi, mai ales, firească, potrivit puterilor şi îndemînărilor fiecăruia.
Hristos nu ne spune să fim slugarnici, nu ne spune să fim penibili, ci ne spune să fim pe atît de smeriţi pe cît ar putea fi de mari pretenţiile măririi noastre.

A doua Evanghelie

Cea de-a doua Evanghelie ne vorbeşte despre o femeie păcătoasă. Un anume Simon Fariseul îl invitase la masă în casa sa pe Hristos, iar El acceptase. Fariseii alcătuiau o grupare a evreilor care vroiau să respecte foarte strict Legea. Erau foarte mîndri şi erau formalişti. Pentru ei, ritualul spălării era important ca însăşi rugăciunea. Erau făţărnici. Cu ei seamănă cei ce azi fac lucrurile pentru imagine.
Deci Hristos era la Simon Fariseul. Dar din această parabolă astăzi e mai importantă desfrînata. Căci, între alţii, în casa lui Simon, a pătruns şi o desfrînată. O desfrînată e închipuirea perfectă a necurăţiei. Vă închipuiţi cît putea să o dispreţuiască Simon! În alte condiţii ea nu ar fi avut acces în casa lui. Dar desfrînata asta nu doar că s-a strecurat în casă, ci s-a apropiat de Hristos şi L-a uns cu mir. A unge cu mir era un semn de mare preţuire, dar totuşi ea era ce era, iar Hristos era ştiut de toţi ca învăţător şi umbla vorba că ar fi chiar prooroc. Poate din curiozitate perversă, poate din lipsă de îndrăzneală, Simon n-a dat-o afară pe desfrînată şi nici n-a zis nimic.
Şi văzînd ce face femeia, fariseul a făcut şi el un lucru extraordinar: în sinea lui, L-a judecat pe Hristos. L-a judecat, bineînţeles, cu măsura lui fariseică. A gîndit aşa: “Un prooroc ar şti că asta e o mizerabilă şi ar păstra distanţa, deci El nu e prooroc”.
Iar Hristos, arătînd fariseului că i-a citit gîndurile şi că El este Proorocul, Îi spune o poveste despre doi datornici iertaţi de datorie, unul cu datorie mare, altul cu una mică. Îi spune aluziv lui Simon că şi el şi desfrînata sînt păcătoşi. Apoi Hristos compară purtarea fariseului cu purtarea femeii, iar Simon nu iese prea bine din asta.

Dragostea şi recunoştinţa i-au inundat inima şi ea s-a căit

Femeia nu stătea lîngă Hristos oricum, ci la spate, lîngă picioarele Lui. Nu avea orice fel de atitudine, nu trăgea cu urechea la discuţia bărbaţilor, nu se purta profesional, ca vreo cosmeticiană, ci plîngea şi uda cu lacrimi picioarele Lui. Probabil că ea nici nu-şi închipuise că va ajunge să spele şi să ungă picioarele lui Hristos, de aceea nu venise cu cele de trebuinţă, lighean, apă şi ştergar, ci numai cu un vas preţios cu mir, pe care sperase, poate, să-l dăruiască ucenicilor Învăţătorului. Nu a fost alungată. Dragostea şi recunoştinţa i-au inundat inima şi ea s-a căit. Inima a fost izvorul lacrimilor care au curăţat picioarele Domnului şi sufletul ei.
Asta în timp ce fariseul, pentru care spălarea era aşa de importantă, nu Îi dăduse lui Iisus nici apa, nici ştergarul de picioare, atît de uzuale în prăfoşenia palestiniană şi atît de importante pentru el ca fariseu.

Pocăinţa e rostul întregului Post

Dacă nu sîntem încremeniţi fariseic în formalism, orgoliu şi superficialitate, în parabola asta vedem căinţa esenţială a femeii, nu amănuntele care îl blocau pe fariseu.
Căinţa înseamnă regret, iar ea a regretat păcatele ei. Oare noi regretăm păcatele noastre sau regretăm fariseic că s-a aflat de ele? Regretăm păcatele noastre sau regretăm consecinţele lor materiale ori psihice asupra noastră?
Ignorăm că păcatele noastre, chiar cele ce par perfect izolate în noi, fără consecinţe exterioare, înmulţesc răul în lume. Orice păcat dă eficienţă diavolului, care prin colaborarea noastră are acces în lume. Prin păcatul nostru dăm posibilitatea diavolului să opereze în lume.
Pînă aici am văzut pe nişte Apostoli care, nesmeriţi, deveniseră distanţi faţă de Hristos, iar pe de altă parte o păcătoasă notorie şi impură care prin căinţă s-a apropiat de Hristos.
E vorba de noi, căci sîntem şi buni, şi răi. Pentru cele bune ale noastre să ne smerim, iar pentru cele rele să ne căim. Şi-apoi, smerenia e un bun antrenament pentru căinţă.
Sfînta Maria Egipteanca a fost o pocăită extraordinară şi de aceea Biserica îi cere astăzi mijlocire. Este ultima duminică dinaintea intrării Domnului în Ierusalim. Duminica viitoare va începe apropierea de Golgota. Vom fi contemporanii patimilor lui Hristos şi vom fi martorii patimilor Lui. Dar nu ne vom întîlni cu El dacă nu ne vom întoarce la El, adică dacă nu ne vom pocăi. Pocăinţa e rostul întregului Post, dar acum totul se precipită.

(Acest cuvînt a fost rostit la Sfînta Mînăstire Diaconeşti pe 5 aprilie 2009, în a cincea duminică din Sfîntul şi Marele Post – Duminica Sfintei Maria Egipteanca –, de Lucian D. Popescu, student în anul III al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, vechi ucenic al vrednicului de pomenire părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, sursa: www.rostonline.org)