PUTNA (II). Nu după mult timp, încep casele bune ale unui sat amestecat, în care mulţi Români se găsesc pe lângă câţiva Nemţi – cu cât mai noi decât dânşii! La portiţe răsar pe rând copii bălani şi băieţaşi de-ai noştri în cămeşuţe. Femeile diretică ici şi acolo, în pripa ajunului zilei de Paşti. Câteva firme vechi evreieşti arată unde e cârciumă, unde măcelărie şi alte locuri de vânzare, nu numai pentru săteni de-ai noştri, ci şi pentru străinii cari, înaintea mănăstirii şi în dosul ei, lucrează la marele ferăstrău care a fost, până deunăzi, al baronului Popper, un Evreu din Viena – clădiri uriaşe de lemnărie proaspătă, care miroasă tare a brad tăiat de curând – sau au lucrat, până mai ieri, la fabrica de ciment a lui Axelrad, la fabrica de produse chimice scoase din lemn a unui Prusian.
Pentru aceşti oaspeţi ai împrejurimilor, menite pentru sihăstrii evlavioase, ale mănăstirii, pentru acest amestec de Leşi sau „Poleci”, de Nemţi şi de câte alte feluri de oameni s-au făcut două bisericuţe catolice, casine şi cafenele. Pentru dânşii desigur, făptuitorii vieţii economice de astăzi, s-a întins până aici linia şinelor negre, pe care trece de două ori pe zi zborul locomotivelor, târând călători, poştă şi mărfuri. Această vecinătate care şuieră, fluieră, mugeşte, cântă cântece de muncă şi de beţie s-a impus eroului adormit alături, acolo, în fund, unde vezi acele ziduri albe, acele acoperişuri roşii, printre care abia a rămas câte o pată de vechime întunecată”[1].
În 1923, la Putna se puteau vedea „două uliţi întortocheate, cu dughene joase, cu cârciumi murdare şi cu magherniţe întunecoase… Câteva jupânese au ieşit la plimbare prin colbul uliţei… În pragul unei cârciumi, doi nemţi zdraveni, cu nasurile roşii, cu pantaloni scurţi şi cu jachete de culoarea câmpului, stau gânditori, răzimaţi de uşă…
Uliţa principală duce drept la mănăstire. Pe dreapta şi pe stânga, case mai mari, mai mici, gătite, cu grădiniţe bogate în flori roşii, galbene, violete. Aici, şcoala lungă, încăpătoare, cu ferestre mari şi aşezate în bătaia soarelui, dincolo – primăria, apoi „Casa Naţională” – în paragină şi, în sfârşit, biserica satului, în mijlocul unei curţi largi, de unde vine un miros proaspăt de fân cosit…
Satul, deşi cu locuitori amestecaţi din toate neamurile, moldoveni, poloni, austriaci, rusneci, ţigani şi evrei, păstrează totuşi în cea mai mare parte caracterul aşezărilor moldoveneşti, cu uliţi ce se întretaie cruciş, cu livezi în jurul caselor şi cu grădiniţe în faţă, unde cresc amestecaţi curpenii de vâzdoage şi ruji ca iasomia şi busuiocul.
Prin case, am rămas uimit de aşezarea cu gust a interiorului. Aceeaşi împărţire simetrică… cu cele două încăperi principale în dreapta şi în stânga intrării, cu săliţă la mijloc şi cu cămară în fund. Aceleaşi podoabe înfrumuseţează încăperile, pereţii, grinzile, ferestrele şi acelaşi cuptor se odihneşte măreţ, cuprinzând jumătate din „odaia cea mare”. Nu-i casă unde să nu zacă, îngropată între cliduri de scoarţe, lada cu zestrea femeei, după cum nu-i fereastră sau uşă care să nu aibă înnodate, deasupră-le, ştergarul ce cade în falduri înflorite. Mereu pânzeturi şi chilimari cu motive româneşti, cămeşi cu arnici, scoarţe cu flori de câmp sau cu figuri de animale, mereu vrednicia şi hărnicia gospodinei, care lucrează, vara, cu sapa câmpul, iar iarna, cu stativele, în casă, pânza”[2].
„Duminică, 8 August 1926, la Putna are loc dezvelirea bustului lui Eminescu, în prezenţa AS Regale Principesa Ileana”[3].