Lucian AVRAMESCU

Homo homini, lupus, glăsuiau latinii, comprimând în trei cuvinte realitatea dură că oamenii aveau, au, ei între ei, cruzimea fiarelor. Că omul pentru om e lup, extirpând în el omenia, mila, compasiunea, dragostea, sentimentul salvator al întrajutorării, constatăm zilnic, într-o lume tot mai nemiloasă, tot mai agresivă, tot mai crudă. Treceam, ca neam latin, cel mai adesea sentimental, drept o spiță opusă nemților. Nemții, auzeam, sunt reci ca niște țurțuri, nu știu ce-i taifasul pe uliță, nu ies din mecanica îndatoririlor zilnice, nu te invită să le treci pragul, nu se știu unul pe altul. Când am ajuns și eu în Germania, mai întâi în cea divizată, apoi în cea reunită, aveam să constat, cel puțin la nivelul scriitorilor și jurnaliștilor pe care i-am cunoscut, că nu-i chiar așa. Lipsește, într-adevăr, genul nostru, balcanic și latin, de efuziune a comunicării. Dacă luăm și un întăritor (de sentimente), pupăm și stâlpul din colț. Cin’ se ia cu mine bine, zice un cântec oltenesc, îi dau haina de pe mine. Așa e sau așa era. De la un timp ne-am câinoșit. De ce? – am întrebat un reputat sociolog, doctor în suferințele colectivităților. Fiindcă, zicea el, viața în general s-a câinoșit, a devenit nemiloasă. Cum să fii bun când nimeni nu mai e bun cu tine?!
Și totuși. Și totuși, ce? Blestemul acestei ierni, fiindcă pare a fi un blestem, nu atât prin uriașele cantități de zăpezi căzute, zăpezi pe care mă încăpățânez să le iubesc, ci prin gerurile ucigașe și viscol, decontat prin sute de morți (contabilitatea celor 87, care de fapt sunt 79, e falsă, cinică, mizerabilă, atenuând statistic vina unei cârmuiri nemernice), blestemul, zic, al acestei ierni a lăsat și lasă în urmă, dezgropat din mâl și deszăpezit cu mâinile goale, sentimentul redescoperit al omeniei, al Omeniei cu O mare.
Îmi vin în odaie, prin televizor, dovezile și simt în colțul ochilor cum se strecoară o lacrimă. Dumnezeule, ce nu fac guvernanții, ce nu fac instituțiile, fac, într-un avânt sufletesc pe care nu l-am mai întâlnit cu o asemenea extindere, cetățenii. Săraci și bogați, funcționari pe care nu-i dă preaplinul afară din case, sportivi sau suporteri ai echipelor care se bat în arene, pensionari care-și duc viața de pe o zi pe alta au pus și pun mână de la mână pentru a-i ajuta pe cei mai năpăstuiți azi decât năpăstuiții. Strâng ajutoare și donează bani pentru cei care sunt încă sechestrați în cavouri de zăpadă și gheață, protestatarii din Piața Universității, pensionarele dintr-o asociație stradală, jandarmii, cei antrenați să ne cotonogească dacă protestăm împotriva puterii și chiar polițiștii, atâția câți mai sunt după ce, aruncând cu caschetele în zidurile Cotrocenilor, au stârnit ura de moarte a lui Zeus, marele devorator de țară. Da, românii au redescoperit, pitită în ei sub straturi de colb sau gheață, floarea de colț, atât de rară și atât de gingașă, a Omeniei. Evreilor, pentru a ieși din robie, pentru a se vindeca de statutul de sclavi, le-au trebuit 40 de ani de încercări în deșert, de traversare a morții pentru a redeveni vii. Nouă ne-a trebuit această nemiloasă cotizație de morți pentru a înțelege că suntem, că putem fi din nou un popor – sensibil, uman, cu suflet – și nu o gloată.
Am văzut vlăjganii de la echipa națională de rugby opintindu-se în lopată pentru a degaja intrările unor spitale și școli, am văzut jurnaliști ajutând băbuțele dintr-un sat nu doar cu alimente, ci și cu brațele, degajând intrări devenite subterane, am văzut cetățeni tineri, fără nume și faimă, trudind în niște sate unde nu au neamuri, părinți, amici, însuflețiți doar de mila față de semeni, de dorința de a face bine, de a salva ce mai e de salvat. Majestatea Sa Regele a trimis, cu mașinile grele puse la dispoziție de Armată, lemne de foc amărâților troieniți în Bărăgan, un Bărăgan chel, de unde au dispărut lizierele, pădurile, pomii, gardurile vii și au rămas, unică stavilă în calea viscolului, casele, satul.
Scriam, zilele trecute, un articol, găsibil pe site-ul AM Press, care se chema parcă „Guvernați de teroarea iernii”. Azi descopăr România guvernată de Omenie. Este cel mai inimos guvern pe care l-am avut vreodată, cu sediul nu în Palatul Victoria sau în Palatul Cotroceni, ci în sufletele noastre. Statul suntem noi, citeam undeva. Da, scăpat o clipă din mâna hrăpăreților, preocupați acum de ciorditul ajutoarelor și transformarea lor în mită electorală, statul a redevenit al oamenilor. Sezonier, firește, fiindcă lupii se vor întoarce. Acum, cât sunt troiene. În primăvară s-ar putea să le fie mai greu, fiindcă ciobanii s-au trezit și vor alunga fiarele de la stână.