Amintiri din Comunism

S-a stins tovarăşul Emil Bobu. Repet că a fost cel mai bun prim-secretar al organizaţiei regionale, scurt timp şi judeţene, de partid. Mulţi ani a fost preşedinte al Consiliului popular regional. A fost un activist intransigent, în primul rând, cu beţivii, potlogarii şi imoralii din subordine. Se certa şi cu ţăranii care cărau lemne, uneori cu incidente.

Tânăr neliniştit cum eram, prin 1965 s-a nimerit să fiu concediat (cuvânt burghez atunci), adică să fiu dat afară de la fostul Grup Şcolar şi Tehnic nr. 4 Suceava. Emil Bobu a vizitat şcoala exact în sâmbăta când copiii se duceau în vacanţă. Mulţi îşi luaseră valizele cu ei şi plecau chiar de la ore, dacă aveau mijloace de transport. Era o mică dezordine, infimă faţă de cele pe care le fac azi elevii din şcoli, care au amenajat loc de fumat. În plin comunism victorios, încă se foloseau metodele contondente, precum în armata mareşalului Antonescu. Bătaia era cerută de părinţi, imperios chiar. Eu am scăpat până la urmă, neavând în acea zi program, dar mai ales fiindcă directorul Cojocaru, fost activist şi absolvent al universităţii muncitoreşti, coleg cu Elena Ceauşescu, m-a iertat şi m-a reintegrat după două zile, spre nemulţumirea secretarei şcolii, care mă dorea şomer cu orice preţ.

Emil Bobu, comunist convins, deşi la procesul din 1990 ar fi trebuit să spună deschis asta (Ceauşescu a murit cântând Internaţionala, spre cinstea lui), el, de frica gloanţelor calibru 7,62, l-a făcut pe secretarul general tiran, ceea ce puteau spune cei ce căutau mâncare în epoca de aur, mai rău ca în timpul războiului. Tovarăşul Emil Bobu n-a răbdat de frig şi de foame în anii luminoşi ai socialismului. Poate doar în copilărie şi adolescenţă, ca mine, de altfel. El venea, totuşi, din perioada interbelică, chiar copil fiind.

Tovarăşul Emil Bobu nu mai este. Cei care-l urau cel mai mult erau activiştii beţivi, corupţi, muieratici şi potlogari, vorba lui Gogol, dar, evident, şi ţăranii care au scris cu mâna sau cu degetul muiat în cerneală numele lor strămoşeşti pe cererile de intrare în gospodăriile agricole colective. Bobu era atunci preşedinte al sfatului regional. Prim-secretar, cel cu prima răspundere, era eroul actual al satului Adâncata, Ene Ţurcanu, fiu al comunei Văculeşti din fostul judeţ Dorohoi, raion după 1950. Emil Bobu a făcut cursul scurt de procurori şi a profesat cât a profesat, fiind promovat de tânăr în administraţia comunistă.

Episodul cu caii ţăranilor luaţi de colhozuri l-am relatat altădată. Să punem totul în seama lui Ene Ţurcanu. Partidul conducea totul, inclusiv puşcăria politică şi de drept comun din Suceava.

Tovarăşul Emil Bobu era un om serios şi, mai ales, explica întocmai preceptele moralei proletare, înconjurat fiind de mari potlogari imorali. A avut o familie model, asemenea celei a secretarului general Nicolae Ceauşescu. Aici se apropiau cel mai mult. Nu am auzit, cel puţin cât am putut eu afla, s-o fi condamnat în vreun fel pe Elena Ceauşescu, mai ales că amândoi colaboraseră la sectorul organizatoric, cel cu cadrele. Normal ar fi fost ca după moartea fostului tiran (aici l-am scuzat pe Emil Bobu, se temea pur şi simplu de gloanţele Kalaşnikovului, doar mai avea de trăit, în fond, 24 de ani), dacă Ceauşescu murea până în 22 decembrie 1989, cum aştepta toată lumea, fostul prim-secretar al organizaţiei regionale Suceava să-i fi urmat la conducerea partidului. Sunt sigur că dacă comunismul mai trăia, secretarul general Emil Bobu ar fi dat cele două miliarde de dolari la consum, să mănânce poporul flămând. Era totuşi mai realist decât visătorul şi poetul amator Nicolae Ceauşescu, cel dotat cu o ambiţie teribilă, datorită originii sale tătărăşti, ceea ce face cinste acestei etnii, ai cărei membri au traversat toată Siberia până în Dobrogea noastră. Hoarda de Aur din Crimeea a stat mult timp în peninsulă. Ţăranul român rememora cunoştinţe istorice ancestrale, când spunea atunci când te vedea speriat sau fugind: ce, vine hantatar?