Amintiri din Comunism

În constituţia Republicii Franceze scrie clar că statul recunoaşte toate cultele religioase (nu cred că şi ultimele venite de peste ocean), dar nu le finanţează. Idee care vine direct de la Marea Revoluţie Franceză. Cultele religioase trebuie să sprijine statul financiar, aşa ar trebui să se scrie în constituţia noastră ce va să fie. N-ar mai trebui noi taxe, pe care guvernele le tot pun în buna tradiţie fanariotă, când se inventase fumăritul, după cum am învăţat la şcoală. Mucarerul mare şi mucarerul mic, două biruri pentru Poarta otomană stăpânitoare, dar şi pentru boieri. Degeaba îi critică mulţi pe mârlanii de ţărani (cum l-a catalogat un semi-ţigan pe preşedintele republicii), că ei au construit canale şi transfăgărăşane, uzine şi metrouri, asta după ce li s-a luat totul la colhoz. Ei au plătit mucarerul mare şi mucarerul mic, aşa tâmpiţi cum erau. Câte răscoale au făcut? Puţine, după mine, care nu am putut duce mai departe tradiţia înaintaşilor mei analfabeţi. Dacă nu s-a putut, nu s-a putut… Nu pot spune, ca fiul preotului din Ciucea, talentatul poet Octavian Goga: De ce m-aţi dus de lângă voi,/ De ce m-aţi dus de-acasă?/ Puteam să fi rămas la boi… Care boi? Aveam noi boi, car, cai, sanie etc.? Nu aveam decât o vacă sau două, pentru scurte perioade de timp. Cu tată, cu căruţă cu doi cai, ca ai unchiului Ion, fratele mamei, în anii ‘50, în precolhoz, aş fi stat şi cu boi, dacă aveam, şi la casă, dacă trebuia. Condiţia era să am tată. De aceea fugeam când puteam la sfatul popular şi stăteam în preajma domnilor: preşedinte, secretar, notar, preşedintele cooperaţiei, Gheorghe Goian, fostul preşedinte al sfatului popular, Gheorghe Căjvănean, contabil la cooperaţie, care umbla îmbrăcat naţional, cum am mai spus, cu izmene şi cămaşă înflorată de bumbac, ca studenţii.

Dacă Kogălniceanu cel muieratic nu dezrobea ţiganii, ce-ar fi fost ei acum? Tot robi, ai noilor boieri? Numai că boierii îi puneau la treabă. La prăşit, la cosit, la îngrijit animalele, la alte treburi. Dar, oare, robii ţigani chiar mergeau cu coasa la fân sau la cereale? Am întrebat-o, în copilărie, pe bunica. A râs. Vechilul sau chelarul mergea cu harapnicul în urma tuturor ţăranilor care lucrau pe moşie. Boierul trecea pe drum, tot cu harapnicul, şi-l pocnea pe orice ţăran întâlnit în cale. Şi el nu era dintre vechii armeni Cârste, ci urmaş de machedon fugit de turci. Cărăuşi fiind, machedonii au făcut bani şi au cumpărat aici pământ, devenind boieri. Cel din Costâna de pe la 1800 avea casă mare în Cernăuţi, nu în Suceava. Conacul era în Costâna. Aşa a ajuns şi George Becali boier, cu palat în Bucureşti şi conac la Pipera. Paradoxal este că şi foşti robi ţigani au ajuns boieri, şi încă mari. Şi, în viitor, vor fi cei mai mari moşieri şi capitalişti, iar românii, minoritate naţională, ar putea deveni ei, ţăranii, şerbi pe moşia boierului. Cam aşa ne vede Occidentul acum. Ei spun că noi, urmaşii tracilor cei hoţi, după Herodot, suntem de fapt adevăraţii ţigani. Romii sunt, deci, un popor european, sau chiar mondial, deşi sunt asiatici.

Rândurile mele urmează un fel de „dicteu automat”, termen folosit de critica literară, pe vremuri. Amintirile au şi ele regulile lor, în cazul memoriilor unor personalităţi, pe care acum le citesc cu plăcere. Eu scriu crâmpeie jurnalistice, bazându-mă pe ceea ce se numeşte fluxul memoriei, fără note, însemnări vechi, dicţionare etc. Baza notaţiilor mele vine din copilărie. O copilărie şi o adolescenţă care mă duc din nou la Kogălniceanu şi la dezrobirea lui. Mai bine dezrobea ţăranii români. Când a venit batoza pentru treierat grâul în sat, prin 1951, cred, eram prezent acolo, lângă motorul care mirosea a motorină, deşi butoaiele din groapă erau cu benzină. Aşa scria pe o draniţă bătută în cuie pe un copac. Activişti, împreună cu secretarul de partid, Nicuţă Butnar, şi preşedintele sfatului (oamenii îi spuneau, totuşi, primar) stăteau la punctul de propagandă, unde erau ziare şi reviste şi unde mai stătea şi câte un elev de liceu sau student. Dar peste un an-doi, mi-a venit şi mie rândul, alături de mama, să lucrez la batoză toată ziua, pentru circa 10 kg de grâu, în cea mai bună zi. Șef de arie era Nicolae Butnar al lui Vladimir, care mă punea la început în spatele batozei, unde curgeau paiele, pleava, și era un praf dens, de nu vedeai când veneau caii să ia paiele. Ordinul era clar: Du-te, azi, la curul mașinii! A doua zi, du-te la stogurile de paie!, pe care după o zi-două, ţăranii le luau. Acolo era mai frumos, aer curat. Cota de grâu se lua acolo direct, uiumul maşinii, plata mecanicilor, a şefului de arie şi atât, fiindcă pompierii şi propagandiştii erau voluntari. Între doi stâlpi era întinsă o lozincă mare: Trăiască prietenia româno-sovietică! Pe toate gheretele din lemn, inclusiv magazia de grâu şi cântarul, erau lozinci mai mici. Trăiască Partidul Muncitoresc Român! Trăiască scumpa noastră patrie, Republica Populară Română!