1001 de taxe

În calitate de fost vânător și, la bătrânețe, de pescar emerit, m-a uns la inimă introducerea în lista taxelor desființate a dărilor ce asupreau din veac breasla purtătorilor de pușcă și de undiță. Ba chiar, luat de val, m-am entuziasmat peste poate la prima citire (grăbită) a textului „se elimină taxele pentru eliberarea permiselor de pescuit recreativ/sportiv”, părându-mi-se că, iată, din 2017 încolo, vom pescui pe gratis în apele patriei unde și când om avea chef. Mai ales că proiectul Ordonanței de Urgență (care era urgența?) nr. 23/2008, semnat de prim-ministrul Tăriceanu, și aflat de-atunci pe site-ul Agenției Naționale pentru Pescuit și Acvacultură, amenința că mărește de 5 (cinci!) ori acest bir impus pescarului de duminică – cel care, în zilele faste, prinde trei-patru carași cât palma, astfel izbutind să-și mai înece spleenul, stresul și tristețile în oglinda bălții.
Confundam însă „taxa de eliberare” cu cotizația anuală; doar momentul zero al intrării în tagmă, adică, eliberarea permisului de membru pescar sau vânător, pe care-l ceri o dată-n viață, devine gratuit, în rest, totul a rămas ca și până acum. Firesc, de altfel, în țara care deținea locul I în Europa la producția piscicolă, la mare distanță de locul II, Germania (1988), și care a ajuns de la o recoltă anuală de 80.000 de tone, doar la 10.000 anul trecut. În rest, importăm pește precum roșiile și gogoșarii. Delta am distrus-o, apele colinare par și ele secătuite (Prutul, de pildă), iar multe dintre lacurile de odinioară au intrat, la propriu, în pământ. Când, în România, peștele autohton a ajuns să poarte ciubote roșii, asta mai lipsea, să dai drept de pescuit gratis undițarului oriunde și oricând!
În cazul vânătorilor, de care mă leagă un explicabil sentiment de solidaritate, deși m-am despărțit definitiv de oastea lui Tartarin din pricina oribilei masacrări a câinilor din preajma satelor, împușcați pe jumătate (cartușele sunt scumpe!) și lăsați să se chinuie fără a li se da al doilea foc, desființarea taxei de eliberare a permisului nu aduce decât o minimă economie pentru teșchereaua solicitantului, fiindcă sarabanda birurilor abia începe: alte și alte taxe, cotizații, tarife. Nu economisești nici măcar drumul până la ghișeu, fiindcă, gratis sau negratis, permisul tot de-acolo îl iei.
Nu-i clar dacă s-a suspendat ori nu „taxa extrajudiciară de timbru” (ce-o fi aia?), nici „taxa de Asociație” (dar asta ce-o mai fi?), nici costul (10 lei) „avizelor de activitate”, percepute de unele asociații și de altele, nu. Cât privește cotizațiile, fiecare bordei cu obiceiul lui. Vânătorii clujeni plătesc 2.100 de lei pe an, în vreme ce confrații din Iași, doar pe jumătate. Cei care vor să împuște un urs (Asociația „Hunters” Iași) scot din pungă între 3.500 și 6. 000 de euro. Ultimul urs s-a văzut în pădurile ieșene cam pe vremea lui Ștefan cel Mare; oricum, nu-i rău să avem loco tariful „de recoltare”, cine știe… Capra neagră este ieftină la Iași: 2.800 de euro, deși nici în amintirile localnicilor nu-s pomenite decât caprele Irinucăi, apud Ion Creangă, iar denumirea comunei „Coarnele Caprei” vine de la vreun ied din bătătură cocoțat pe-un gard, nu pe stâncăriile Bucegilor.
Or fi și români care-și permit astfel de extravaganțe, dar, de fapt, tarifele țintesc direct vânătorii oaspeți din străinătate. Punct ochit, punct lovit: dacă John sau Kurt scapă un foc în văzduh, plătește între 30 și 150 de euro, depinde de tarifele locale. Dacă doar rănește vânatul care dispare în lumea lui, scoate din buzunar 75 de euro. Cunosc un pădurar care se înțeapă cu boldul într-un deget, stoarce o picătură de sânge și revine din căutarea printre tufe cu o frunză pătată cu roșu: „herr Kurt, felicitări, ați lovit mistrețul, dar nu mortal; vă tai chitanță, sau…” Și tare mai suntem ieftini la făină: o ciocârlie „recoltată” costă 40 de euro. O fi bine că-i scump, da-i rău că se permite împușcarea a 50 de exemplare pe zi. De persoană – și nici un vânător nu vine singur! Sute de ciocârlii smulse din cerul patriei într-o singură zi! Pasărea-simbol „Lie ciocârlie / Zbori în soare / Cântătoare / și revino pe pământ / Cu dulce cânt” (Alecsandri) o vindem străinilor în vrac! Zboară-n soare cântătoare, dar când coboară pe pământ o așteaptă John cu pușca la ochi: vânează în România fiindcă-n țara lui e interzis, ciocârlia fiind ocrotită…
Mai aflăm, din pitoreasca listă a tarifelor, că AJVPS Bihor solicită 100 de lei în plus pentru a admite pescuitul în perioada de prohibiție, acordând astfel un soi de bulă iertătoare de păcate și de călcarea legilor. Bani să fie, că, slavă Domnului, ce nu se poate, când totul se poate? N-avem chitanțiere? Și mai aflăm că-s exceptați de la plată revoluționarii. Ar fi interesant de văzut cum s-o fi argumentat această exceptare…