Departe de a se scălda în bani, Republica Moldova nu ezită să dea curs unor inițiative culturale pe cât de remarcabile, utile și, adeseori, inedite, pe atât de pretențioase tipografic și, în consecință, scumpe. Un recent album, tipărit cu spese ministeriale la harnica editură Cartier, costă în librărie 208 lei (cât ar fi în bani românești). Cu titlul pentru noi enigmatic Stații auto cu mozaic, și cu astfel de preț, n-ai zice că l-ar aștepta prea grabnică căutare cărții în raftul librăriei, da-n Basarabia, unde stația de autobuz rural este respectată instituție publică, percepția-i alta. Acolo, rețeaua feroviară n-a avut ramificațiile mărunte de la noi (care, oricum, se tot închid în favoarea transportului auto), autobuzul a însemnat din totdeauna baza ieșirii în și către lume, drept pentru care satele și-au construit, la concurență rodnică, stații fățoase, mai totdeauna împodobite cu arătos mozaic policrom. Nu le veți prea găsi pe drumurile din România, unde și mari orașe, precum Iașul de pildă, n-au găsit de cuviință barem să-și construiască o auto-gară (proiectul zace de ani buni!), darămite s-o lumineze artisticește cu spații mozaicate. La noi, mozaicul este menit lucrărilor mari, meticulos, organic, profesionist și deplin intelectual concepute, fie în spații de cult (12.000 m.p. de mozaic la marea Catedrală de la București!), fie, mai rar, în locuri publice cu anume misie și rezonanță cultural-istorică.
În cartea de față, mozaicul coboară în și din vatra satului, fiind conceput de iscusiți meșteri țărani ai locului – de unde și valoarea lui cu totul aparte. Puteau fi lesne aflate modele de aiurea – pe net găsești oferte de genul „48 de fotografii gratuite de mozaicuri”, se mai simte și prestația elevată a câte unui artist profesionist, dar, de cele mai multe ori, sunt utilizate teme și elemente specifice tradiției locului. De unde și interesul acestui inedit tezaur cu valoarea deplin revelată din clipa în care poți admira ansamblul celor peste 200 de stații auto din tot cuprinsul Basarabiei, de la Soroca la Bender, de la Bălți la Edineț, de la Alexandru cel Bun la Zăbriceni, inclusiv din Găgăuzia, din stânga și din dreapta Nistrului, toate surprinse de aparatul foto al unui etern neliniștit care a parcurs sute și sute de kilometri cu mașinuța lui roșie și căruia cred că i se datorează însăși ideea alcătuirii acestui album inedit de evidentă excepție.
L-am numit pe ieșeanul Ștefan Susai, un personaj despre care am mai scris în această rubrică și pe care-l afli mereu flanând pe stânga și pe dreapta Prutului, apoi și a Nistrului, în căutarea relevanței unor spații riverane mai rar cercetate și fotografic, și scriitoricește. Susai a urmat Dreptul la Oradea, este membru al Uniunii Scriitorilor și din România și din Republica Moldova, a coordonat un Birou al Radio France International, este doctorand al Universității din Moldova, a scris mai multe cărți, și de proză și de excelență a fotografiei. De altfel, cartea-album Stații auto cu mozaic este condimentată și cu texte de bună condiție scriitoricească, în care sunt surprinse stări, personaje și situații adiacente momentului foto înregistrat.
Mozaicurile reproduse în carte, firește, nu-s egal relevante, cele izvodite cu motive ornamentale și geometrice pot interesa prin cromatică și tehnică decorativă în sine, în vreme ce imaginile animaliere, vegetal-florale, mitologice, religioase etc. pot sugera parte din spiritualitatea unei epoci, devenind, cum plastic se spune, „o piedică în calea uitării”. La rândul ei primejduită, fiindcă mozaicul își are în omul ce l-a creat propriul său inamic. Mai întâi indirect: s-a corectat traseul unor șosele și acum poți afla zburătăcite în mijlocul câmpului nu puține stații cu mozaic pline de viață cândva, acum rămase stinghere precum orășelele americane evitate de traiectul noilor autostrăzi. De departe, par ciudate sperietori negre menite să ocrotească marea de rapiță aurie vălurită jur împrejur. Apoi, satele s-au golit, pe la unele puncte fixe șoferii nici nu mai opresc – nimeni nu mai urcă, nimeni nu coboară, și stația înveșmântată în odăjdii de mozaic n-o mai cercetează nici pe ea nimeni…
Toate ca toate, ăsta o fi mersul vremii, mult mai grav și mai trist este că prostia nudă distruge aiurea ceea ce generația precedentă a trudit din greu să izbutească. Susai semnalează că, de pildă, la Hoginești (și nu numai) pereții cu mozaic primăria i-a… văruit! (să nu se mire prea tare: după război, la Miclăușeni, unde pictorul curții decorase de-a lungul întregii vieți cameră de cameră, când Castelul s-a atribuit Universității „Al. Ioan Cuza”, cu grăbire… a fost văruit de administratorul Universității, nu de cutare primar amărât de la țară!).
Am văzut cu ochii mei într-o astfel de stație ditamai afișul alb pe roșu cu inscripția Păstrați curățenia! lipit zdravăn taman în mijlocul mozaicului din care se mai zăreau doar ciocul și picioarele cocorului moldav…
Dar să nu ne întristăm chiar de tot și să uităm că a mai apărut o carte valoroasă. Să rămână adică, întâi de toate, bucuria.
