Orgoliul poate sta în calea eliberării de patimi

Patimile îl înlănțuie pe om de natura exterioară, el devine sclavul acesteia. Dacă prin știință el se recunoaște în teorie sclavul naturii, prin patimi el devine aceasta în mod practic, moral. Prin patimi, omul este sclavul a ceea ce este natura, o natură înjosită, devenită sălbatică în el; aceasta arată, încă o dată, faptul că natura nu poate fi atinsă în ea însăși. Patimile sunt un amestec al minții și al naturii, dar al unei minți slăbite care a pervertit natura și aceasta, astfel pervertită, o domină.
Rugăciunea ne ajută să scăpăm de patimi și ea presupune o eliberare de patimi. S-ar putea obiecta că acela care nu se roagă poate să-și domine patimile prin libertatea sa și astfel se poate ridica și el deasupra înclinațiilor nelibere ale naturii inferioare. Dar, dacă nu recunoaște nimic deasupra libertății sale, omul rămâne sclavul unei alte patimi, îndeosebi al orgoliului său, care nu este deloc mai mic decât celelalte patimi. El însuși își alege criteriul faptelor sale. Și unde crede că sfârșește, dacă nu-l recunoaște pe Dumnezeu? În definitiv el rămâne închis în domeniul naturii oarbe și se descompune prin moarte.
Rugăciunea este și o ridicare a omului deasupra lui însuși. Numai scăpând de sine, de ceea ce se consideră drept libertate discreționară, omul scapă de natură și moarte. Numai eliberându-se de el însuși, omul devine liber în adevăratul sens al cuvântului, nefiind dominat de nici o patimă.
(Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 1995, pp. 69-70, Doxologia.ro)