Motto. „Crede-mă, căci știu, vei găsi ceva mult mai important în pădure decât în cărți. Pietrele, ierburile și copacii vă vor învăța ceea ce nu puteți învăța de la maeștri.” (Sfântul Bernard de Clairvaux).
Unui ”ecologist”. ”Puțini știau, când tu priveai/Pierdut, la afinișu-n floare/Că, visător, tu te gândeai/La…afinata viitoare!” (după Costache Plăcintă).
Pădurea pe glob. Pădurile globului se întind pe 3870 milioane ha. (32% din întinderea uscatului). Începând cu anul 1980 şi până azi defrişările au totalizat 280 milioane ha – echivalentul fondului forestier al unor ţări precum SUA sau Canada.
- Resursele forestiere planetare sunt inegal distribuite în raport cu densitatea populaţiei. În Asia şi Europa revin la un locuitor între 0,19-0,35 ha, în timp ce în Rusia, cele două Americi şi zona Pacificului acest indicator variază între 3,21-5,40 ha.
- Anual se recoltează pe glob 3,4 miliarde mc de lemn. Dar şi aici inegalităţile sunt frapante: dacă în zona temperată “bogată” 85% din lemnul ce se exploatează anual se foloseşte în scopuri industriale, în zona ţărilor sărace lemnul este utilizat în proporţie de 80% ca sursă de energie, la încălzirea locuinţei şi prepararea hranei.
- Ultimele păduri primare ale Terrei, aflate în special în Rusia, Canada şi Amazonia, constituie inestimabile tezaure vii, ce conservă biodiversitatea şi echilibrul ecologic planetar. Din păcate, 80% din aceste masive verzi originare au dispărut, iar procesul distructiv este într-o alarmantă accelerare.
- Între 2000-2005, la nivel mondial zestrea forestieră a lumii s-a redus cu 7,3 milioane ha pe an (mai mult cu circa 1 milion de ha decât suprafaţa păduroasă a României). Zilnic sunt defrişate pe glob, fără a fi reîmpădurite, 20.000 de ha, suprafaţă de pădure echivalentă cu 1/3 din întinderea pădurilor unor judeţe precum Botoşani ori Iaşi.
Cvasiholorime. Crapii chemaţi la reciclare,/La munte,-n ape reci şi clare/Aveau să crape-n patru zile,/Adică,-ntr-altfel spus, cu zile !/Când ţi-ai pierdut măsura, du-te/Ne-ntârziat la Orăştie/În care orice oră ştie/Că are şaizeci de minute./Spre-a trece râul, îi sec unda/Care goneşte ca secunda/În gând şi, zornic,/Pe ceasornic. (Șerban Foarță). Primul cod silvic românesc. ”Este un adevăr prin ispitire dovedit cum că mări de păduri s-au prăpădit (în Bucovina) din nerânduială şi nebăgare de seamă de a griji pentru urmă, lăsând strănepoţilor noştri numai bănaturile cele mai amare. Niciodată să nu se lase cineva întru acea încredinţare că pădurile de aicea ar fi într-un prisos nesfârşit: şi mai vârtos să se ştie că pe multe locuri acum pădurile s-au sfârşit şi trag lipsă. Este de obşte cunoscut cum că în lucrurile cele mai de dorinţă şi mai blagoslovite folosuri întru o ţară este acea care firea i-au dat-o, cu împărtăşirea de păduri (…). Pădurile din Bucovina sunt un odor pentru a cărui ocrotire şi ţinere în bună stare cu atâta mai vârtos trebuie să se poarte de grijă, cu cât la o lipsă de acest lucru de trebuinţă, nu puţină nevoie se va pricinui locului, atât pentru trebuinţa podanilor (supuşilor), cum şi pentru sporul alişverişului (profitului), care cu naşterile locului (producta) se face. Prin nesocotinţă şi fără de măsură hăznuială (tăiere) a pădurilor n-a izbândi să le mulţumească şi slăbind puterea pădurii ea nu o să poată să dea din vreme tânără odraslă şi lemn de trebuinţă. Fiindcă de o mie de ori mai mult lemn vechiu se taie decât poate să crească nou şi către aceasta mai mult de o sută de ani trebui-va să treacă până când pădurile celea pustiite să vie iar la bună stare şi să se ridice.”. (Cuvântul Împăratului Iosif al II-lea din „Orândueala de pădure pentru Bucovina” -primul Cod Silvic românesc, 1786).
Nevasta pădurarului. ”I-o-ntoarse tare, chiar țipând/La prânz, când îl servea la masă:?/ – E-a treia sâmbătă la rând/Când vii duminica acasă!” (C.S.).
Frunză. ” Una dintre vorbele cel mai grăitor legată de existența noastră pastorală este frunză, moștenită din latinescul frondia (< frons, -ndis). Nu numai pentru că a devenit nume propriu în onomastica românească (Victor Ion Frunză, de pildă), nu numai pentru că a dezvoltat o numeroasă familie lexicală (frunzuliță, înfrunzit, frunza-voinicului etc.), dar și pentru că a sporit expresivitatea unor locuțiuni: a tăia frunză la câini – a lenevi; a umbla de frunza frăsinelului – a umbla fără rost sau, cum zice Creangă, în Harap-Alb: „Au și început a curge furnicele cu droaia, câtă pulbere și spuză, câtă frunză și iarbă.” Alecsandri observa în 1852, în „Poezii poporale”, că multe dintre cântecele noastre încep cu frunză, străjuită îndeaproape de adjectivul verde: „Frunză verde pădureț,/ Între Olt și-ntre Olteț,/ Într-un vârf de pisculeț…” Dacă sunt cântece de vitejie, frunza este de stejar, de brad sau de bujor, pe potriva tinereții și puterii voinicilor, dacă sunt de iubire, cântecele încep cu frunze de lăcrămioară, sulcină sau busuioc, exprimând dorul. Dacă transmit durere, sunt alese frunzele de mărăcini, de mohor… Zice Bardul de la Mircești: …unde figurează copile frumoase…poetul le încunună cu ghirlande mirositoare de frunze de viorele, de trandafiri, de micșunele…” (C. Voinescu). Mobilier ”modern”. ”Cumpărătorul, drăgăstos/Începe să-l dezmierde:/ – O, brad frumos, o, brad frumos,/Chiar prelucrat…ești verde!” (după Sorin Beiu).
Amintiri… cârlionțate. În vremurile în care fotografia nu apăruse încă, Byron a găsit o metodă cel puțin neobișnuită de a-și aminti de iubitele lui. Păstra mostre din părul pubian al fostelor iubite în plicuri individuale, pe care trecea numele femeii. În 1980, plicurile și cârlionțatul lor conținut au ajuns la păstrare în sediul editurii din Londra care a publicat opera lui Byron. După acel an, li s-a pierdut urma.
Balada cerbului. ”Era nebun? Era poet? Era tâlhar?/Cerbul acela, fără stea în frunte./Domn peste păduri, peste hotar,/Peste spaimele mari,/Peste grijile zilei, mărunte./Îi știau de frică cirezile,/Femeile frumoase, copii, pădurari,/În coarnele lui, vezi-le,/Nu ne-anunța livezile,/Ci două ramuri frânte de stejari./Îl ocoleau, timide, ciutele/Pe regele ăsta năuc, lunar/Peste cărări în amurg, neștiutele,/Înfiora tot muntele/Cu mugetul lui stăpân, tentacular./A trebuit să vină noaptea iar,/Să tragem, fără milă, în nălucă/Să izbăvim ținutul de amar/Și cum eram flămânzi, l-am pus pe jar/Și-am pregătit căruțele de ducă…” (Ion Brad).
Superstiții silvane. Muma Pădurii. ” Este o făptură mitică ce poate fi interpretată în cel puțin două sensuri: femeie tânără și frumoasă, genial, care se comportă ca o zână bună cu copiii nevinovați, când aceştia se rătăcesc în pădure, dar care pe adulți îi induce în eroare în legătură cu intenţiile ei duşmănoase, îi atrage în mrejele ei, apoi îi poceşte, schilodeşte şi chiar îi ucide; iar al doilea sens sau motiv este acela al unei divinități a pădurii, ce ia forma unei femei bătrână şi urâtă, nălucă mătăhăloasă, părul despletit cu ochii bulbucaţi, mâinile noduroase, care ucide oamenii și care se răzbună pe cei ce locuiesc la liziera pădurii, intrând în casele cu uşile şi/sau ferestrele deschise la miezul nopţii, îi poceşte şi apoi îi ucide pe cei aflați în locuință. Putea lua şi alte înfăţişări, cum este cea a unui copac înfiorător sau al unei călugăriţe cu părul despletit. (…) Lecturând basmele românești observăm două componente importante și definitorii ale acestui personaj negativ: este răul din lumea vegetală, dar este de asemenea un simbol al răului feminin. Putem identifica în această categorie cel puțin patru personaje comune în legendele și poveștile românilor: mama vitregă, ielele, muma pădurii și zmeoaica. Fiecare dintre personajele studiate are anumite forme specifice de a provoca răul.” (Ciprian Plăiașu).
Ecologică. ”Sunt prea puțini copii în sat/Iar Grădinița e pe ducă./Motivu-i lesne de aflat:/Nu mai sunt berze să-i aducă.” (Corneliu Zeană).
Martei. ”Minune fără nume/Şi ardere domoală,/Ucigătoare miere/Şi mult râvnit popas,/Zăpada resemnării/Prin părul tău de smoală/Mai lasă câte-o urmă/Când mai greşesc un pas./Dar fiecare cântec/Prin grija ta rămâne/La fel de nalt şi tânăr/Sub caldele ninsori/Şi se opresc din strigăt/Pendulele bătrâne/Când ochii tăi cât cerul/Mă vindecă de nori.” (George Ţărnea).
