Când s-au împlinit 125 de ani de la moartea lui Eminescu, la Hliboca (Ucraina, 30 de km. de Cernăuți) urma să se desfășoare ceremonia dezvelirii bustului lui Eminescu. Fusese instalat pe soclu joi, în fața Muzeului etnografic. Vineri dimineața, directoarea muzeului constată cu stupefacție că bustul… nu mai are cap! Descăpățânarea s-a petrecut peste noapte, utilizându-se două eficiente unelte: ura și barosul. Șeful administrației regionale, Mihailo Papiev, vedea în acest gest „o încercare de perturbare a eforturilor vizând integrarea europeană a Ucrainei”. M-am îndoit: se mergea prea departe cu prepusul.
Există mai multe teorii privitoare la motivația decapitării statuilor. Prima ține seama că-i cea mai fragilă și mai expusă porțiune a monumentului – valabilă, zic eu, în cazul busturilor. Membrele, în multe situații, sunt mai lesne de atacat vijelios la vremea zaverelor și revoluțiilor decât întregul artefact, mai totdeauna solid protejat – dărâmăm capul, să sară în ochi ideea, restul rămâne pe altădată!
A doua ține de branșa hoților de relicve istorice: mult mai ușor poți vinde un cap decât ditamai statuia, la nevoie, vii cu trupul din urmă și iei banii a doua oară. În fine, se mai spune că rafalele de ghilotinări din Republica franceză au conferit tăierii capului o semnificație dezonorantă în sine, indusă apoi și asupra reprezentărilor plastice considerate imposibil (resentimentar) de acceptat la un moment dat. Părându-li-se cu totul absurdă, autorii motivațiilor înșirate mai sus n-au lat în considerare și spargerea stupid-lumească a bronzului în bucățele întru valorificarea lui la Remat – ceea ce la noi știm că s-a practicat și se practică.
În cazul ororii de la Hliboca, nu poate fi luat în seamă decât actul cretin al unui individ cu minte puțină și fiere prea multă, nicidecum nu poate fi atribuită implicarea autorităților. Bănuisem degeaba Ucraina și de un alt posibil gest neprietenos față de memoria poetului nostru național: mormântul surorii lui Eminescu, dna Dollitzsturm (care o vreme locuise și la Suceava) ar fi fost revândut și osemintele Aglaiei expediate la groapa comună. Știre falsă: demult, osemintele fuseseră cuviincios așezate în raclă și depuse, odată cu statuia răposatei, în cimitirul unei biserici din apropierea Capitalei Kiev – de altfel, cu sprijinul organizației românilor din Ucraina. Dacă atunci va fi fost vorba (poate) de ignoranță (știrea o preluasem din presa locală), în cazul desfigurării Luceafărului apar limpezi resorturile unei individuale intoleranțe naționaliste. Autoritățile au promis că făptașii vor fi repede identificați, bustul, ridicat prin subscripție publică de către românii din zonă, reîntregit. Nu mai știu cum au decurs lucrurile mai departe, da-s sigur că, în concordanță cu promisiunile autorităților, ce s-a putut face, s-a făcut.
Chestiunea în sine – agresarea statuilor – nu-i noutate. Cum se petrecea o reașezare a temeiurilor religioase, cum se abătea urgia asupra reprezentărilor vechilor divinități. Cum izbucnea o zaveră, cum intra în funcție barosul. Înaintea ghilotinărilor din timpul Revoluției Franceze, au fost decapitate 28 de statui din ansamblul sculptural al bisericii Notre Dame.
Motivația religioasă trece, repede, în plan secund, începând să prevaleze net cea politică. Ceea ce s-a petrecut în USA sub egida Black lives mater întrece însă orice limite. Cel mai distrus: monumentul lui Cristofor Columb: statui decapitate, aruncate în apă sau rase pur și simplu cu totul în orașe precum Boston, Miami, Richmond, Saint Paul, Baltimore. Motivul: rolului lui Columb în colonizare, precum și genocidul indigenilor. Au fost înlăturate sau doborâte monumentele președinților George Washington la Portland (Oregon), precum și statuile lui Andrew Jackson și Thomas Jefferson, președinți considerați simboluri ale rasismului, colonialismului și sclaviei. N-am aflat indicii că au fost restaurate.
La noi, invers: statuia lui Horty, liderul fascist din Ungaria, a fost ridicată în comuna Paleu din Bihor (cu care Horty n-a avut niciodată vreo legătură). Nu mai știu cine era președinte județean atunci în Bihor, nu cumva Bolojan?
Lucram la Chișinău când a fost demolat, cu statuie cu tot („chetroiul”), monumentul lui Lenin. Sumedenie de proteste vehemente ale rusofonilor deprinși ca și-n cea mai măruntă urbe să existe barem un bust al lui Lenin și-n fiecare comună-orășel-oraș ulița principală să poarte numele genialului Vladimir Ilici. Imposibil de reproșat ceva demolatorilor statuii lui Saddam de la Bagdad, ori ai monumentelor lui Stalin din întreg sud-estul european. De neiertat însă demolarea grăbită a monumentelor imediat după revoluția noastră, atât de prețioase pentru evocarea istoriei românilor – între ele aflându-se și reale opere (Carol I, Brătianu) ale marelui Mestrovici. Viitorimea va avea de trudit cu recuperarea miilor de tone de bronz menite să înveșnicească zeificarea lui Kim Ir Sen. Chinezii îl păstrează pe Mao într-un respectuos stand-bay. La Ulan Bator m-am fotografiat la poalele enormei statui a lui Stalin.
Tot în stand-bay, dar „pe invers” și cu statut incert, pot fi văzute, dăltuite în piatră ori turnate în bronz, monumente ale lui Tito, Petain, Che Guevara, Horty, ș.m.a. Simplă întrebare, fără alte conotații: dacă Horty da, de ce Antonescu nu? Îl vom vedea vreodată pe Putin pe soclu? Dar pe Iliescu, Băsescu, Constantinescu, Klaus Iohannis? Becali și-a comandat bust, unde ar fi amplasamentul ideal, în Pipera, la stadionul „Steaua”, la Athos sau în curte la Jilava?
Judecățile istoriei, cât e ea de știință, sunt labile, iar gesturile oficiale reparatorii (în ambele sensuri) au fost totdeauna dublate de inițiative personale. În 2008, un anonim a lăsat fără cap statuia de ceară a lui Hitler de la Muzeul Tussauds, iar în 1990, țăranul cooperator Mihai Boboc a împrumutat un baros de la fierăria CAP-ului transilvan și l-a descăpățânat pe Ilie Pintilie. A zăcut o vreme capul de bronz adăpostit într-un cotlon al curții. Primăria comunală a tot ezitat să-l demoleze, intenționând, poate, să posteze alt cap (încă nu s-a hotărât al cui), fiindcă vestimentația incertă de la gât în jos permite încadrarea statuii în orice epocă de la 1700 încoace. Altă motivație acuză pur și simplu tembelismul.
Principala atracție turistică a Danemarcei, „mica sirenă” a fost de mai multe ori răsturnată de pe stânca-soclu, decapitată (capul de acum nu-i cel original!), i s-a amputat un braț, a fost îmbrăcată cu voal musulman, apoi cu burka, stropită cu vopsea roșie, roz și verde. Ce i s-o fi putut vreodată reproșa?
Doi români au fost arestați cândva de poliția italiană după ce au furat, la Roma, capul unei statui datând din perioada Imperiului Roman. Voiau să-l vândă. Cumpărători, întotdeauna, se găsesc. Într-un fichet al Direcției pentru Cultură Iași s-au păstrat multă vreme, etichetate și inventariate, țăndările busturilor furate în anii noștri din Copou (Ciprian Porumbescu, N. Gane, Barbu Ștefănescu Delavrancea), Le-au fărâmițat și dat la Remat niște idioți inculți și inconștienți, pe care nici nu-i putem bănui de alt temei decât cupiditatea și-atât.
Morala: degeaba strădania să ajungi pe soclu, dacă fie avatarurile istoriei, fie ura, fie prostia omenească, nu te lasă să rămâi!
